Luna, în mitologia platonică antică, era locul sufletelor nemuritoare. Sufletele se ridicau de pe pământ noaptea, pe razele lunii, către astrul nocturn. Trebuia să aştepte noaptea pentru a putea părăsi această lume.
Luna este simbolul destinelor umane care cresc şi descresc după cum creşte şi descreşte rotundul astrului. Pentru babilonieni, luna era un zeu – zeul Sin; un proteguitor al înţelepţilor şi vrăjitorilor, după cum arată un imn care îi este adresat.
Considerată simbolul feminităţii, Luna este, însă, un simbol al mării, al morţii şi al schimbării.
Luna are o lumină neclară, cu pete şi umbre pe discul ei. Pe lună sunt semne care o diferenţiază de lumina egală şi fără umbre a soarelui.
Datorită luminii lunii, noaptea însăşi nu este un întuneric în care te poţi rătăci. Luna şi astrele luminează şi, la lumina lor, există flori care înfloresc, Crăiasa Nopţii, şi păsări care cântă, privighetoarea.
Se credea că lumina lunii aduce oamenilor melancolia, somnambulismul sau o adâncă înţelepciune; iar visele vin de pe lună – după cum se vede, în parte, din imnurile către zeul Sin.
Pentru unii filosofi medievali, în lună se află adevărate oraşe, imateriale însă, ca nişte imagini suspendate, în care sunt sufletele morţilor şi viziunile care ne apar în somn.
Luna, legată de somn, vise, inconştient, ape, cuprinde în sine întreaga mitologie a nopţii, rămâne un simbol al tăcerii.
Pentru antici, Pământul era tărâmul sub-lunar, aflat sub directa influenţă a Lunii – tărâmul schimbărilor, creşterilor şi descreşterilor, a tot ce este trecător, tărâmul muritorilor. În zonele supra-lunare se află nemuritorii şi veşnicia.
*
Schimbarea lunii mişcă oceanele, ridică sufletele în ceruri, ne populează somnul cu vise, aduce înţelepţilor singuratici viziuni şi cunoaştere. La lumina lunii unele flori înfloresc şi unele păsări cântă.
NIADI CERNICA
Comentarii