Doamna Elena Greculesi vine printre flori ca de la mari depărtări, să-mi deschidă poarta. Nu e vorba de distanţă şi nici măcar de lentoarea pasului: Doamna Elena Greculesi se apropie de mine, se apropie de noi răzbătând până la noi de dincolo de o suferinţă soră cu noaptea. Vine pentru că în atelierul de la Bucureşti o aşteaptă o lucrare, pentru că în această viaţă o aşteaptă, să-i dea viaţă, pictura. Aşa că în încăperea caldă de str. Petru Rareş, 61, unde înconjurată de afecţiunea nepotului, Doru Câmpan, şi a soţiei sale, Adriana, a făcut un popas între noaptea suferinţei şi lumina picturii, stăm de vorbă – Doamna Elena Greculesi povesteşte, eu doar ascult – despre pictură. Înainte de toate, despre pictură.
Talentul este o explozie, după generaţii de acumulări pe linia unei înclinaţii? Sau un dar neaşteptat? În cazul Domniei Sale, începe gânditoare, răspunsul e închis în prima întrebare. Şi-şi aminteşte de bunicul Haralambie Greculesi, funcţionar al Imperiului, şi de bunica Rozalia, născută Huţan, cea care făcea cruciuliţe cu o măiestrie de nedescris. Locuiau lângă Biserica Mirăuţilor, în casa în care a copilărit şi ea. Din grădina acesteia, au rupt o parte ca să întărească pământul cu temelia locaşului. Pe acel pământ se coceau pe atunci cele mai bune cireşe din lume. Incomparabilele cireşe ale copilăriei! Celălalt bunic, pe linie maternă, George Scobeniuc, cel care a construit casa veche, în care, refăcută de nepoţi, ne aflăm, era neîntrecut în cioplitul pietrei. De altfel, mâinile lui le moşteneşte, aşa cum se vede şi într-o veche fotografie de familie. Toţi erau şi buni cântăreţi, auz muzical, voci frumoase. Înzestrarea plastică a tatei a rămas fixată în memorie împreună cu rugămintea fetiţei de 3-4 ani de a-i desena un cocoş: „Şi a curs linia de la cap la coadă aşa de frumos, că n-am să uit niciodată!” Alături de pictură, nelipsite-i sunt muzica şi o carte bună.
E.G.: Ştiţi ce am găsit acum ? „Cartea Milionarului” de Ştefan Bănulescu. Eu am mai citit-o de mult, când a apărut. Nu-l ştiu pe autor, a murit şi nici nu ştiu cum arăta.
D.C.: Uscăţiv… De fapt, nici eu nu-l ştiu ca persoană, ci doar ca legendă. Am trăit o vreme în Bărăganul lui. Un prozator foarte rafinat…
E.G.: Un talent extraordinar. Cel mai bun după Mateiu Caragiale! Mai este, interesant construit, cu „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, şi Camil Petrescu. Ştiţi ce se întâmplă? Eu ştiu când un scriitor ştie să construiască. Şi cu pictorii e la fel. Dincolo de lucrurile comune, sunt pictori care ştiu să construiască. Şi la noi există aşa ceva: a construi. A găsi punctele principale de care să te apropii. Punctele într-o compoziţie, acolo trebuie să-ţi meargă ochii, întâi şi-ntâi privirea. Bine, în proză te desfăşori pe mai multe personaje, găseşti peste tot ceva care să li se alăture, o ambianţă, un loc în care să le poţi aşeza. Eu în actuala mea lucrare nu am putut să pun decât două personaje. Şi a trebuit să le creez o ambianţă. Ele cad. Şi cad pentru că aşa am văzut eu…
D.C.: Un bărbat şi o femeie?
E.G.: Da, un bărbat şi o femeie, da, cad cu elemente şi se înfăşoară în bucăţi, în elemente de folclor, de catrinţe, de marame
D.C.: Dar ce se întâmplă? Ei cad..
E.G.: Bărbatul şi femeia pleacă din lumea asta.
D.C.: Cu tot cu folclorul?
E.G.: Cu tot cu folclorul, folclorul se stinge, se pierde. Mă duceam cu ani în urmă la Voroneţ, Voroneţul era extraordinar, şi costumele, dar rând pe rând am văzut că au început să dispară, catrinţele au fost înlocuite de nişte fuste de tergal. Ştiu eu, li se păreau prea învechite, prea demodate. Cusăturile au început să apară pe nailon.
D.C.: Dar într-un fel, acesta este mersul lucrurilor, nu?
E.G.: Mersul lucrurilor… Este pierderea sufletului! Pierderea sufletului, a tradiţiei. Pierderea tradiţiei, pierderea folclorului, asta am vrut eu să fac în lucrare.
D.C.: Are şi un titlu care o spune?
E.G.: „Călători spre uitare”.
D.C.: Din raiul tradiţiei…
E.G.: Nu ştiu, literar nu pot să spun nimic. Dar se duc. Ei vin dintr-o altă lume, ea are o cămaşă, o ie stilizată. Nu din Oltenia sau dintr-o regiune anume, dar se vede, şi la ea, şi la el, costumul românesc. Dar nu foarte exact, nu mai sunt aşa de exactă ca în portretele, în figurile din expoziţia permanentă. Compoziţia merge nu spre abstract, dar spre altceva. Un coleg care mi-a cerut voie să o fotografieze mi-a spus după aceea că este o lucrare filosofică. Şi alţi colegi pe care i-am chemat să o vadă s-au exprimat la superlativ. Eu sunt o fire foarte închisă, semăn în această privinţă cu străina, bunica pe linie maternă, cu sânge amestecat, Petronela Kluchvary, soţia lui George, care mă ţine în braţe în fotografia pe care v-am arătat-o, nu mă vizitez cu nimeni ca să nu-mi rup firul gândurilor şi al picturii. Dar la începutul verii, simţindu-mă aşa de slăbită, după iarna asta prea caldă, în care n-am văzut zăpadă în Bucureşti, i-am chemat pe cei de pe palierul meu.
D.C.: Cine are atelier acolo?
E.G.: Traian Brădean, Angela Brădean, Mihai Manescu, prietena mea cea mai bună, o unguroaică, Emilia Kiss…
D.C.: Şi ce-au zis?
E.G.: Toţi, la superlativ. Cel de aici, de la noi, de la Mălini, Constantin Costa, s-a aşezat în fotoliu, s-a uitat şi a spus: „Da, ai folosit elemente parcă abstracte, dar figurativul acesta pe care l-ai făcut este foarte greu! Foarte greu!”
D.C.: Ce dimensiuni are lucrarea?
E.G.: 160 cm pe 160 cm.
D.C.: Deci, din toate punctele de vedere, a fost foarte solicitantă.
E.G.: Foarte solicitantă, pentru că este trăirea mea în faţa ei.
D.C.: Mi-aţi spus cândva şi despre culori…
E.G.: Pun materiale, culori foarte scumpe, străine, scumpe.
D.C.: Bine, e şi normal…
E.G.: Şi în cele de la Biblioteca Bucovinei am pus tot culori foarte bune, fiindcă nu poţi să te joci cu viitorul unei lucrări Nu te poţi juca! Strângi cureaua, mănânci mai prost, stai prost, că stau foarte prost, nu te interesează nimic. Aşa cum pe unii îi interesează să-şi pună la ferestre termopane, necesar era pentru mine să am culori bune, terebentină bună, deoarece cu asta lucrez – şi mă cam otrăveşte, pentru că şi pensulele le spăl şi le şterg cu petrosin, am aici nişte bătături – şi pânză. Pânza se prepară foarte extrem de greu, după felul meu.
D.C.: După exigenţa Dumneavoastră!
E.G.: O toamnă întreagă am muncit pânza asta.
D.C.: Când v-aţi apucat de lucrare?
E.G. Mai mult de trei ani am lucrat pe ea. Numai pe ea. Eu am cui să vând lucrări în Bucureşti, vin la mine, şi unii chiar mă solicită insistent, apar iar după o lună, nu pot, vedeţi, lucrez, tot la asta, tot la asta! Numai la asta, nu am timp pentru altceva, ţin extraordinar la ea, mă va reprezenta! De aceea, e pe viaţă şi pe moarte să mă duc la Bucureşti, să o termin. Să o finisez, să-i fac ramă şi să o trimit la Biblioteca.
D.C.: Adică, să veniţi cu ea.
E.G.: Să vin, nu ştiu. Azi dimineaţă m-am trezit şi am ştiut că o să vină un potop de căldură.
D.C.: Ţin minte că mi-aţi pomenit de acest soi de presentiment şi astă vară, înainte de a merge la Cernăuţi. Aveţi o meteosensibilitate.
E.G.: Exagerată. Asta m-a şi îmbolnăvit. La atelier, am lumină foarte bună, lumină din nord, pentru că aşa şi trebuie.
D.C.: Care e cea mai bună lumină? Lumina din nord? Dar nu e cea mai săracă?
E.G.: Nu e săracă. Ferestrele sunt mari. Dar nu e nici ideală, fiindcă n-ar fi trebuit să am construcţiile din faţă, de unde vine şi un soare purtat.
D.C.: O lumină răsfrântă, reflectată.
E.G.: Da. Colegii se plâng, dar eu nu, pentru că nu e soare. Am avut cândva un atelier în soare şi era îngrozitor. Acum trebuia să trag perdeaua, acum nu. Însă de acest atelier, pe care îl am de 35 de ani sunt foarte mulţumită. Lumina din nord e foarte bună.
D.C.: Nu ştiu de ce, dar mă bucur. Poate pentru că aici, în Bucovina, trăim sub semnul acestei lumini.
*
D.C.: Dacă de lumină sunteţi mulţumită, cu liniştea cum staţi la atelier?
E.G.: Dau cu nasul în Primăria Sectorului 5 al Capitalei, la Vanghelie, cu gălăgia pricinuită de ţiganii care vin să ceară ajutor social. Îi aud, dar mă fac că nu-i aud, pun muzica mea şi lucrez. Mai sunt şi manifestaţii, nu ştiu cât de rău este Vanghelie acesta, i se dă şi lui o culoare poate prea închisă… De fapt, toţi sunt răi. Nu am reper.
D.C.: Dar colegii?
E.G.: Unii sunt îndrăgostiţi de meserie, alţii vor doar să se aranjeze…
D.C.: Dar artiştii din atelierele de pe acelaşi palier, din preajma Dv.? Am înţeles că sunt în general dedicaţi artei.
E.G.: Absolut, absolut! Câţiva, mai în vârstă, au murit, au venit în locul lor alţii, tineri, la fel. Unul este chiar din Bucovina, de la Suceava. Lector la Facultate, George Moscal. Lucrează mult, pasionat. Este şi organizat în muncă. Pictura este foarte grea, dacă vrei să ajungi la tine însuţi, în primul rând. Acesta-i cel mai important lucru. Dar mulţi nu ştiu, pastişează, imită, fără să vrea, pentru că nu-şi pun întrebări. Poate că nu trebuie să scrieţi asta, dar lucrările mele sunt eu însămi. Este mândria mea şi marea mea bucurie: sunt eu însămi, nu semăn cu nimeni. Am învăţat ani de zile din ceea ce am văzut la cutare, sau la cutare, sau la cutare. Am învăţat! Anul trecut, în toamnă, am fost în Spania. Să văd Goya, şi să văd Velázquez! Şi i-am văzut acolo, la Muzeul Prado din Madrid… N-am ştiu că Spania este o ţară aşa de civilizată, aşa de departe de dorinţa noastră, dar nu pot, nu vreau să critic acum,mi-e aşa de greu să spun că suntem tare în urmă…
D.C.: Atunci să ne întoarcem la Goya şi Velázquez. De care v-aţi simţit mai răsplătită în aşteptări?
E.G.: Este multă încărcătură neinteresantă chiar şi la Prado, dar eu l-am străbătut repede ca sa pot întârzia în voie la ei. Să-i studiez pe îndelete. Am descoperit cu ce pensule lucra Goya. Şi cum punea albul.
D.C.: Aţi urmărit asta anume?
E.G.: Uitându-mă, dintr-o dată le-am descoperit, fiind, cum să spun, bătrână în meserie, şi lucrând în timp pe tehnici diferite, pe pensule diferite: lucra cu pensule prelungi, din păr de veveriţă şi ce mai foloseau ei atunci, păr moale. M-am uitat şi am văzut tuşa prelungă şi ce frumos a pus albul, tot cu suprapuneri, şi m-am gândit uite cum le ştiu că le-am descoperit şi eu. Dar eu nu lucrez cu pensule prelungi, şi nici cu pensule cu păr moale. Dar el aşa de frumos le pune, extraordinar realizează albul! Şi Velázquez, la fel, ce frumos cu suprapunerile lui! Extraordinar de frumos! Grozav de frumos! Când am intrat în muzeu, aproape în goană şi aproape strigând-întrebând, Goya, deşi era mare aglomeraţie, imediat mi-au dat un ghid, să mă orientez, să ajung la el, (Vedeţi, ce serioşi sunt?), că altfel poţi să-ţi iroseşti timpul pe toate prostiile – că aşa e omenirea, a dat vârfuri şi oameni de valoare, dar şi dintre cei care au avut trecere atunci, au făcut portrete şi numai atât. E drept că totul cu mult meşteşug, dar fără personalitate. Nu trăind, nu din interior ca la Goya şi la Velázquez. De altfel, am impresia că, în general, în arta modernă refuzăm această simţire, ceea ce vine din interior. Fapt care a contat secole de-a rândul. Până şi la egipteni, extraordinara stilizare, cu ajungerea la esenţe, este trăită, nu făcută. Culoarea trebuie trăită. Linia trebuie trăită. Şi natura ne-o spune. Uitaţi-vă la frunza de viţă vie: este întâmplătoare lucrătura, desenul ei extraordinar? Nici omul nu este întâmplător, aşa cum este el alcătuit. În natură nu găseşti nimic nelucrat de ceva, de un ordin care vine de undeva: Fii aşa! Fii perfect! Omul nu e perfect, însă există perfecţiune între oameni, oameni care aduc frumosul, pe care îl descrie şi îl rearanjează creionul sau cărbunele… Există! Când am început să pictez flori mă duceam să culeg în valea aceea…
D.C.: În zona Mirăuţilor? La Şipote?
E.G.: La Şipot, da. Şi le-am studiat mult, le-am cercetat mult şi frunzele. Fiecare plantă are altceva. Nu poţi să pui întâmplător culoarea. Atunci am început să înţeleg că natura are perfecţiuni. Şi pictura, la fel. Dar nu la toată lumea. Trebuie să te îndumnezeieşti cumva. Să trăieşti ceea ce natura trăieşte din plin.
D.C.: Trebuie să fii şi norocos?
E.G.: Nu ştiu cât e vorba de noroc. Aşa de mult m-am chinuit cu sensibilitatea asta a mea, cu viaţa mea… Viaţă de om singur. Dar o singurătate, o solitudine pe care mi-am căutat-o şi mi-am dorit-o. Numai aşa puteam să fiu liniştită. Cu pictura, cu muzica mea. Bunicul meu din partea mamei stătea câteodată şi ne asculta când ne jucam şi cântam – că toţi am avut auz muzical – în curtea casei şi deodată numai ce vedeai că sare şi strigă, atunci când nu luam o notă cum trebuie: Falsch! „Greşit”, „fals” pe nemţeşte, că vorbea şi germana foarte bine.
D.C.: Aşa aveţi şi Dv. un impuls interior să spuneţi Falsch când nu vă place un tablou?
E.G.: Vedeţi, şi Prado are umplutură multă.
D.C.: Are falsch?
E.G.: Are falsch. Dar am văzut acolo şi un Dürer, un autoportret… Fiecare naţiune îşi are trăsăturile ei. Şi nemţii sunt extraordinari.
D.C.: Dintre ai noştri, apropo de trăsături, care sunt români?
E.G.: Andreescu. E foarte frumos. A trăit foarte puţin, dar a fost un pictor mare. Luchian este. Aceştia sunt români. Eu pe ruşi îi admir foarte mult în literatură. Extraordinar ce au dat. Nu-l întrece Balzac, l-am recitit acum, nici nu poate fi pus Balzac pe lângă Dostoievski. Nici nu poate fi comparat. Ruşii au dat scriitori, au dat muzicieni fantastici. Repin e şi el foarte rus. Un scriitor, un muzician, un pictor trebuie să aparţină locului şi neamului lui. Iar aceştia zic eu că sunt români: Andreescu, Luchian, Grigorescu. Grigorescu nu-mi place mie prea mult în lucrările mari, cu războaie. Nu sunt din interior. Le lipseşte parcă trăirea. El este foarte bun în tehnică, în mijloacele de exprimare, dar nu este de aici, din suflet. Am văzut totuşi… Am fost şi am stat patru ore la Muzeul nostru Naţional de artă. Multă umplutură! I-au făcut mari pe cei care nu sunt. Am văzut totuşi un Grigorescu – o splendoare! O lucrare mică. Un peisaj. Cu atâta trăire era pusă pensula! El avea, pe lângă maniera de a face uşor ceva, fiindcă avea o uşurinţă în a se exprima, la luptele acelea, chiar la portrete (prea l-a imitat pe Corot, prea dorea să impresioneze cu ce a învăţat la Paris!), şi trăire… În schimb, Andreescu trăia fiecare tuşă. Mare talent a fost Andreescu. Tot ce punea era trăit. Are acolo un portret care poate sta perfect în oricare din marile muzee ale lumii. Perfect! Şi peisajul acela, cu drumul pe care se vede căruţa cu coviltir, i-a fost restaurat acum şi e foarte frumos. Şi mai are acolo, aşa mititică lucrare cu nişte ghiocei, dar ce frumoasă este! Aceştia sunt cei trei mari ai noştri: Andreescu, Luchian şi Grigorescu, nu tot Grigorescu. Avea talent, dar rupea gura lumii cu lucrările mari, care erau tufuite. Pe când Andreescu a trăit. Şi Luchian, la fel. A trăit înăuntrul lui, a luat dinlăuntrul lui pictura. Nu din mână! Şi-acum ce să vă mai spun?
D.C.: Ce vă doriţi?
E.G.: Ce-mi doresc? Cu toată puterea: o să fiu şchioapă, n-o să fiu, o să mă doară, n-o să mă doară, să mă pot descurca, să-mi cumpăr mâncare, să stau la atelier, să stau în picioare să pot picta. Mult nu mai este de dus la lucrare, de departe sunt destul de departe, dar trebuie să o termin. Şi să o văd la Suceava, pentru că ea e gândită pe complexul acesta de lucrări de la Biblioteca Bucovinei.. Trebuie să fie o expoziţie completă.
D.C.: Privitorul are acest sentiment şi acum, dar cine să vadă mai bine decât dumneavoastră?
E.G.: Nu, să ştiţi că lucrarea aceasta completează, organizează foarte mult, le organizează pe celelalte, le pune în valoare. Şi se pune şi pe ea în valoare. Deci este o lucrare făcută pentru Biblioteca din Suceava. Şi aici, marele merit a fost a lui Satco, al lui care s-a dus. S-a dus…
D.C. A rămas Alis.
E.G.: A rămas Alis, care este o fată extraordinară. Care mi-a fost aşa de aproape în momentele astea. Şi Doina Cernica, şi Eugenia Goraş…
D.C.: Aţi vorbit cu ea despre amplasarea lucrării?
E.G.: Da. Dar în orice caz, când o voi trimite…
D.C.: O să veniţi şi Dumneavoastră, cum să vină lucrarea fără Dumneavoastră?
E.G.: O să pot veni? Nu ştiu. Dar Alis mi-a spus că trebuie vorbit cu dl Cărăbuş pentru aranjarea transportului, că, să ştiţi, va fi o problemă, fiindcă nu vreau să o scot de pe şasiu. Un metru şaizeci pe un metru şaizeci. Maşina va trebui să fie mare, încăpătoare.
D.C.: Şi nu va fi şi greu de scos din atelier?
E.G.: Nu, deşi unui coleg i s-a întâmplat. A făcut o lucrare mare şi apoi trebuit să spargă uşa. Un coleg foarte talentat, Almăşanu Virgil, dar cu capul în nori. Ca s-o desfacă, probabil că n-a vrut, că noi nu vrem să o desfacem.
D.C.: Bănuiesc, trebuie să se stabilizeze, să se aşeze.
E.G.: Numai cât am muncit la tras! Câte 30 cm, pe o parte, apoi trebuia să merg pe cealaltă, şi aceasta de nu ştiu câte ori pe orizontală şi verticală. Şi tot timpul tras, cu foarfecele, cu cleştele, tras tare, tras bine, ca ea să nu joace. Când pui degetul, ea să joace, Doamne fereşte! După aceea materialul trebuie tot timpul încercat. Unii fac aşa, cu vinarom, cu… Eu, vă spun, mai bine nu mănânc în ziua aceea, dar să dorm liniştită în privinţa lucrării! Să ştiu că am preparat-o bine, că am împins pe partea cealaltă nodurile, că nu am voie să am noduri, cu foarfecele făceam treaba asta, că nu găseşti întotdeauna pânză cum trebuie. Pânză de in, bună, rezistentă, care trebuie foarte bine preparată. După toate regulile. Nu trebuie să-ţi sugă prea tare, să fie semiabsorbantă. Ceea ce pui tu culoare nu trebuie să ajungă cu totul pe partea cealaltă, ci numai pe jumătate. Este foarte greu. Ştiţi ce m-a uimit cel mai mult şi m-a îndurerat la Toledo? El Greco în Catedrală – pânză necurăţată, nerestaurată. Pânză de El Greco umblând. Ea în timp se umezeşte, este afectată. Atâţia bani iau cei de acolo şi să nu-l restaureze? La noi, Andreescu, v-am spus, aşa de frumos restaurat numai după un secol, şi El Greco, să nu-l cureţi, să nu-l dai la un atelier… Să-ţi intre atâţia bani şi să nu-l restaurezi pe El Greco, pe care îl iubeşte o lume întreagă? Să joace pânza aşa, să fluture ca un steag? Este posibil aşa ceva? Uite, ruşii erau foarte serioşi în conservare şi restaurare, chiar şi după revoluţia lor, fiindcă asemenea lucrări reprezintă o bogăţie, o avere. Şi a venit prin anii 50 (55?, 53?), în Bucureşti un bătrânel, care ştia să restaureze ca nimeni altul. Şi i-a învăţat şi pe cei câţiva colegi care se duseseră la muzeu. Şi au nimerit foarte bine, că au învăţat tehnologie, şi au învăţat restaurare de lucrări cu bătrânelul venit de la ruşi, care era o rămăşiţă, probabil, a vremurilor când meseria aceasta se învăţa din tată în fiu. De altfel, ruşii au făcut lucruri extraordinare în materie de restaurare. La Palatul de Vară, de pildă.
D.C.: Oare astăzi se mai învaţă?
E.G.: Nu ştiu. O colegă de-a mea, care învăţase atunci, a murit, dar cu alta, Nuşa, Elena Urdăreanu, stau de vorbă, mă consult. Cineva mi-a dăruit un alb de argint. I-am întrebat întâi pe vecinii mei de la ateliere dacă ştiu cum să lucrez cu el, că ştiu că se înnegreşte. Cu ce am voie să-l amestec, dacă am voie să-l amestec cu ceva, deoarece este extraordinar de frumos. Un alb strălucitor, argintiu chiar. N-au ştiut, şi-atunci am întrebat-o pe Nuşa. Mi-a spus că o să caute acolo unde a scris reţetele şi o să-mi spună. Şi-mi dă telefon şi-mi spune că mai cu nimic nu-l pot amesteca. Un om foarte serios, Nuşa, mi-e foarte dragă, a scris şi o carte…
D.C. Despre tehnica preparării culorilor?
E.G.: Da, despre ce ai voie să amesteci şi cu ce şi despre ce nu ai voie. Şi ea mi-a zis: Renunţă! Şi tubul era mare, şi albul strălucea aşa de frumos pe degetul meu!
Albul de argint scânteind pe degetul ridicat al Doamnei Elena Greculesi. În această clipă nu-mi pot închipui o imagine mai tulburătoare pentru finalul acestui interviu.
August-septembrie 2007
(Din volumul în curs de apariţie „Ţara de Sus, de mai sus. II. Arta”)
Comentarii