Edictul de la Mediolanum – 1700 de ani

În urma victoriei împotriva lui Maxențiu de la Podul Milvius din 28 octombrie 312, Constantin rămânea singur stăpân în Occident.

 

În februarie 313, Constantin se întâlnea cu Liciniu la Mediolanum unde avea loc celebrarea căsătoriei acestuia cu Constantia, sora vitregă a lui Constantin, fiica lui Constantius și a Theodorei. Această întâlnire a devenit un reper în istoria Imperiului roman târziu prin așa-numitul Edict de la Mediolanum, în care cei doi împărați au căzut de acord asupra unei politici religioase comune. Textul original al documentului nu ni s-a păstrat, ci doar un rescript latin al lui Licinius, trimis prefectului de Nicomidia, consemnat de Lactantius, iar o traducere grecească a originalului este dată de Eusebiu în a sa Istorie bisericească. Potrivit acestui document, creștinilor li se dădea libertatea deplină, toate măsurile îndreptate împotriva creștinilor erau declarate nule și neavenite: „De acum înainte, oricare dintre cei ce nutresc voința de a urma religia creștinilor să o poată face în mod liber și pe față, departe de orice temere și tulburare… am acordat numiților creștini îngăduința deplină de a-și practica religia”. Documentul prevedea ca bisericile și clădirile private confiscate mai înainte de la creștini să le fie redate acestora în mod liber și fără rezerve. În literatura de specialitate s-au scris numeroase studii referitoare la importanța acestui document, document care, potrivit celor mai multor opinii, a fost o confirmare a Edictului de Toleranță emis de Galerius în 30 aprilie 311. Edictul de toleranță dat de Galerius nu fusese aplicat în provinciile de sub conducerea lui Maximius Daia, Siria și Egipt. Astfel, documentul de la Mediolanum, după unele păreri, ar fi de fapt o scrisoare adresată guvernatorilor provinciilor din Asia Mică și din Răsărit în general, în care li se explică și li se indică cum să-i trateze pe creștini. Din lectura atentă a acestui document înțelegem că împăratul Constantin a dat creștinismului aceleași drepturi de care se bucurau celelalte religii. Mai mult, l-a așezat sub protecția statului, ceea ce a reprezentat un moment extrem de important pentru istoria creștinismului timpuriu. Edictul de la Mediolanum nu proclama o politică de toleranță, ci superioritatea creștinismului. În aceasta constă importanța documentului. Atunci când se ridică problema cu privire la superioritatea sau la egalitatea în drepturi a creștinismului, răspunsul trebuie să fie în favoarea egalității de drepturi. Edictul de la Mediolanum a pus capăt poziției ilegale a creștinilor în Imperiu și a declarat, în același timp, libertatea religioasă absolută, reducând astfel de jure păgânismul de la statutul său inițial de singură religie de stat la rangul de egalitate cu toate celelalte religii. Constantin a dat mai mult decât drepturi egale creștinismului ca doctrină religioasă precisă. Clerului creștin i s-au acordat toate privilegiile recunoscute preoților păgâni. Membrii lui erau scutiți de la plata taxelor și a datoriilor față de stat, precum și de la serviciile în folosul statului care puteau să-i abată de la îndeplinirea obligațiilor lor religioase – dreptul de imunitate. Fiecare om putea să-și lase proprietatea ca moștenire Bisericii, care dobândea astfel dreptul de patrimoniu. Concomitent cu proclamarea libertății religioase, comunitățile creștine erau recunoscute ca entități juridice legale. Privilegii importante au fost acordate tribunalelor episcopale. Orice om avea dreptul, dacă adversarul său accepta, să mute un proces civil la o curte episcopală, chiar după ce procedurile din acel proces începuseră deja la curtea civilă. Biserica se îmbogățea din punct de vedere material prin daruri în proprietăți funciare provenind din resursele statului sau prin donații de bani și grâne. Creștinii nu puteau fi obligați să participe la sărbătorile păgâne. De la Milano, Constantin s-a dus la frontiera Rinului, unde a repurtat noi succese împotriva francilor. Licinius, intrând triumfător în Nicomidia, dădea la 13 iunie 313 o circulară – mandatum sau un rescript – în favoarea creștinilor, al cărui text ne-a fost transmis de Lactanțius, martor ocular. Circulara arăta din capul locului că este un rezultat al hotărârii luate împreună de Constantin și Licinius la Milano, unde cei doi împărați s-au întâlnit pentru a discuta toate problemele referitoare la securitatea și binele public și pentru a da și creștinilor posibilitatea de a urma religia pe care și-au ales-o. Scrisoarea se adresează guvernatorului provinciei înștiințându-l că au fost suprimate toate restricțiile de mai înainte cu privire la creștini. Textul grec al aceleiași circulare, adresată foarte probabil guvernatorului Palestinei și afișată la Cezareea, ne-a fost transmis cu mici deosebiri de Eusebius. Se crede că pentru a câștiga bunăvoința creștinilor din Orient și mai ales a celor din Asia Mică, Licinius a adresat aceeași circulară tuturor provinciilor intrate sub stăpânirea sa, după înfrângerea și apoi moartea lui Maximinus Daia. La rândul său, Maximunus, pentru a atrage mai mulți luptători de partea sa și pentru a face pe placul lui Constantin, sperând că-l va determina să-i vină în ajutor, în vara aceluiași an, cu puțin timp înainte de a muri, dădea o circulară asemănătoare cu a lui Licinius. Edictul de la Mediolanum a stabilit așadar cultul creștin ca religio licita în întregul Imperiu Roman, ecclesiae creștine ca entități colective având autoritatea de a deține proprietăți comune sub protecția legii romane, iar fideles creștini fiind văzuți ca un grup religios protejat și având dreptul nestânjenit de a venera pe Dumnezeul lor în interiorul societății romane.