Motto: „Bucovinenii şi-au scris singuri istoria lor, n-au trebuinţă să le-o scrie străinii sau şi românii, care n-au trăit-o direct” (M. Iacobescu)
– 1 –
Domnul Sextil Puşcariu şi românii din Bucovina, de N. Iorga (N.R., an III, nr. 26/29 februarie 1908, p. 401-402)
Veşti bune nu ne prea vin, nu ne pot veni din Bucovina. Statisticile arată necontenita scădere a elementului românesc. Bibliografiile dovedesc stagnarea vieţii culturale româneşti acolo… Şi e o minune că se mai menţine, dând multe lucruri frumoase şi folositoare, „Junimea literară”, cele două ziare de luptă răspândesc doar conştiinţa păcatelor, adevărate ori închipuite, ale unuia şi altuia, căreia, pentru duşmănia politică – şi politică înseamnă acolo mulţumirea ambiţiei sau căpătuială – i se recunoaşte numele, urmărindu-i-se toată spiţa cu câte greşeli se pot întâlni într-o astfel de furioasă cercetare genealogică până la al şaptelea şi al noulea neam. Altceva nu ţi-e dat să afli şi poate că o publicaţie închinată numai culturii româneşti şi politicii culturale a românilor din Bucovina n-ar prea afla material.
Într-un astfel de mediu, săturat şi stăpânit de străinism, între oamenii aceia fricoşi de Cârmuire până la cel din urmă „zgârie-hârtie”, doritori de distincţii oficiale şi de complimente din „locuri înalte”, puţini, nepregătiţi pentru luptă, neînţelegători ai binelui public obştesc, pe care nici n-ar şti cum să-l servească, a venit mai an, un ardelean din Braşov, domnul Sextil Puşcariu, numit profesor de limba românească la Universitatea din Cernăuţi. Dl. Puşcariu mai e, desigur, un războinic, un revoltat sau un predicator. Braşovean, el are firea liniştită, ferită, sfielnică de zgomot şi de vrajbă a celor mai mulţi dintre românii ce se formează în acel oraş de vechi şi răbdător negoţ.
Se spune că-şi face cursul şi în limba germană, pe când anume din colegii săi ruteni mai scot o vorbă măcar în altă limbă decât ruseşte, pe când el, dl. Puşcariu, se ţine în hotarele strict ale ştiinţei şi nu părăseşte niciodată tonul obiectivităţii celei mai severe, distins filolog, e şi un bun funcţionar. Ocupat cu dicţionarul Academiei, apoi d-sa n-are prea mult timp slobod pentru alte lucruri.
Totuşi, atât de strigătoare sunt nevoile poporului nostru acolo – dezbinat în „inteligenţa” sa şi lipsit de o cultură proprie bine întemeiată – încât şi paşnicul filolog, duşman al oricărei polemici până într-atâta încât n-ar scrie un rând în care să se vadă hotărârea între deosebite curente, a trebuit să iasă din umbra rece a catedrei sale pentru a se atinge de realităţile locului. Odată şi-a dat silinţa de-a strânge laolaltă pe toţi studenţii, împărţiţi după naştere şi îndeletniciri – unii făcând sport de arme, alţii ucenicia de gazetari pe la foaia d-lui Aurel Onciul, i-a chemat, le-a vorbit, i-a îndemnat. Dar a fost în zadar.
Peste câtva timp, acest ardelean care ştia ce înseamnă acasă la el – orice s-ar putea zice şi cu dreptate – „Asociaţia” îşi puse în gând să dea viaţă învechitei, prăfuitei şi încrustatei societăţi bucovinene închinate pe timpuri aceleiaşi culturi. Se ştie că această societate şi-a făcut un palat pentru a-l închiria berarilor, cămătarilor, ca şi simplilor doritori de odăi nemobilate, că în acest palat este o bibliotecă, având chir şi sala ei de reviste şi că onoratul comitet ales dintre oficiali şi honoraţiones se opreşte aici în ceea ce priveşte îndeplinirea datoriilor sale. Deci, cu toţi banii societăţii, Cernăuţiul iudeo-germano-rus n-are nici cursuri pentru adulţi, nici conferinţe, nici muzeu, nici librărie care să fie ale românilor.
Dl. Puşcariu ar fi dorit ca aşa ceva să se facă. După datina de acasă d-sa a crezut că unde atâtea feţe luminate se mărginesc a face din când în când protocolare, un ager senator tânăr ar putea fi mai de folos, aducând viaţă în vechiul aşezământ şubred şi mucegăit. A fost combătut, după moda bucovineană, în forma cea mai plină de cruţare, cu zâmbetul pe buze, apoi, a doua zi, o foaie politică „Apărarea naţională”, care-şi are cu zisul comitet legături ce ar trebui să fie odată lămurite, îl luă în primire.
Profesorul găsi lângă el numai pe studenţii săi, pe o parte din ei. Lor li s-a adresat, deci, dl. Puşcariu şi lor le-a dat lămurirea pentru a se retrage din luptă. Căci, după această înfrângere, paşnicul braşovean n-a crezut că mai poate urma ceva.
Şi desigur că mai poate. Sunt ruine care nu cad dintr-o singură zguduitură. Dar cine vrea să cruţe pământul de cele ce nu trebuie să aibă frică, de a primi puţin moloz sfărâmat sau şi câte o cărămidă bună în cap se dărâmă greu, uneori, mai ales când dărâmi pentru a clădi.
Aceasta va fi însă şi meritul mai îndrăzneţ pe care îl aşteptăm încă.
De el, mai mult decât de orice, dar al norocului au nevoie bucovinenii prăpădiţi de oportunismul vechi şi nou în care se sting bătrânii şi se cresc tinerii.
(N.R., III, 26/20 februarie 1908, p. 401-403)
– 2 –
În Cuciurul Mare – aflăm din presa de la Cernăuţi – s-a dat o petrecere creştinească. Evreii n-au fost invitaţi. Atunci ei, evreii, au trimis un şir întreg de scandalagii, pentru a strica plăcerea oamenilor. Apoi presa jidovească a dat dreptate „scandalagiilor”.
(N.R., III, nr. 26/29 februarie 1908, p. 414)
– 3 –
Revista „Die Wahreit” (Adevărul) scrie: „În Bucovina nu este aproape niciun creştin, care să nu fie antisemit”.
(N.R., III, nr. 26/29.02.1908, p. 414)
– 4 –
Înfiinţând un cabinet de lectură cu numele „Deşteptarea”, românii din satul Călineştii lui Cuparencu, prin Şerbăuţi, roagă pe toţi românii de bine să-i sprijinească, trimiţându-le cărţi, reviste etc. Toate să le trimită pe adresa de mai sus.
(Ibidem, p. 414)
– 5 –
De la Comitetul Executiv al studenţimi române din Loeben, primim această scrisoare:
Onorată Redacţie,
Vă rugăm să publicaţi în preţiosul d-voastră ziar următorul comunicat ce s-a trimis spre publicare foilor germane din Viena. Studenţimea română a Academiei montanistice din Loeben a luat în adunarea ţinută în martie 1908 decizia unanimă de a trimite Comitetului Executiv al Studenţimii române din Viena următoarea telegramă:
„Tinerimea universitară română din Loeben felicită pe studenţii români din Viena pentru energica lor păşire, care tinde la crearea unei Universităţi române în Cernăuţi. Ea felicită pentru cererea aceasta nu numai din cauză că, prin realizarea ei, se va înlătura o lipsă până acum foarte tare simţită, dar prin înlăturarea ei, vor vedea pe românii din monarhia austriacă având un orizont mai senin, că noua universitate va fi a treia (după Iaşi (1860) şi Bucureşti (1864) şi va însemna o izbândă a românismului întreg.
Tinerimea română din Loeben pretinde de la studenţimea română din Viena o luptă şi mai departe pe calea aceasta pentru cultura poporului român şi promite, totodată, că-i va da tot concursul ei moral şi material”
Dintre studenţii români ai Academiei montanistice din Loeben, Ilie, cavaler de Isopescu, N. Verescu, A. Stoica.
Loeben, 10 martie 1908.
(N.R., III, nr. 28/5 martie 1908, p. 447)
– 6 –
Hrana intelectuală a românului din Bucovina
Netăgăduit – scrie I. Ionaşcu din Bucovina (în N.R., III, nr. 31/12 martie 1908, p. 486-487) – Nu stă românul de aici, din Bucovina, în privinţa cantităţii de hrană intelectuală pe care o are zilnic din ziare şi din cărţi, nici uneia din naţiunile conlocuitoare în urmă.
Pe masa românului bucovinean din pătura cultă (şi, deocamdată, fie numai despre această vorbă) stau teancuri de reviste şi jurnale de tot felul. Pe şeful familiei îl vei afla ţinând un ziar mare şi străbătând cu ochii neliniştiţi articolul de fond ultra actual; doamna de casă va urmări cu interes vădit, de asemenea, şirurile unui tipar mărunţel dintr-o carte învelită în scoarţe roşioare, o fetişcană palidă, în sfârşit, va ofta în vreun colţ asupra unui roman modern.
Dacă vei intra, deci, într-o după-amiază de toamnă târzie somnoroasă, în casa românului bucovinean vei simţi un fior de bucurie şi nenumărate speranţe îţi vor surâde, îngânduraţi cinstit vei vedea întruchipate visurile luminoase cu privire la prosperarea literaturii pe care o iubeşti, literatura naţională.
„Naţională” am zis? Nu, numai naţională nu!
Căci gazeta frământată de unul e „Czernowitzer Tagblat” sau „Czernowitzer Allgemeine Zeitung”, cartea legată elegant a doamnei de casă cuprinde o serie din poveştile lui Berthold Auerbach, iar romanul de-a stârnit atâta emoţie în sufletul nevinovat al copilei poartă, de exemplu, titlul „Junge Libke”, de vreun „hX”.
Acum, dacă îndrăzneşti să întrebi cumva ori de nu se citeşte, poate, şi româneşte, câteodată, fie chiar numai de zile mari, te va duce domnul de casă cu un gest mândru în salonul rece, unde-ţi va arata pe o mescioară anul I din „Junimea literară”, „Poezii” din Eminescu şi o bună carte de agricultură de Andronic Motrescu.
Astfel se adapă românul din Bucovina la izvorul dulce al literaturii naţionale.
Astăzi citesc româneşte numai studentul (şi clerul liceal) şi onorabile excepţii din cei în vârstă, cărora le este încă scumpă limba, graiul românesc.
Să nu fie şi fenomenul acesta unul din multele motive pentru care lâncezim noi, aici, în Bucovina, naţionaliceşte?
(N.R., III, nr. 31/12 martie 1908, p. 486-487)
MIHAI IACOBESCU
Comentarii