Suntem într-o perioadă dură şi deprimantă, generată de război, terorism, ameninţări şi „punerea între paranteze” a dreptului omului şi popoarelor. Putem repeta titlul acestei rubrici fără să ne tremure vocea? Greu, dar umorul a supravieţuit şi în timp de război, în forme diferite (umor negru, spre exemplu), şi în manifestări brutale menite să determine uitarea măcar pentru câteva momente. Uneori a generat poante reuşite iar în multe cazuri a atenuat anxietatea sau disperarea. Au apărut bancuri legate, în general, de comportamentul adversarilor sau aliaţilor („erau un neamţ, un rus şi un român…”!), se făceau farse (crude în cele mai multe cazuri), se „maimuţăreau” obiceiurile subofiţerilor (nu cei mai isteţi combatanţi) etc. Toate aveau şi un rol major, alungarea fricii, pe lângă hohotele de râs. Dar pe lângă refugiul în umor, prezent în pauzele între lupte în toate războaiele, ironizarea gafelor adversarului sau a „superiorităţii” acţiunilor camarazilor pot şi sunt, cred, forme ale „războiului hibrid” (sau psihologic, dacă vreţi).
Dacă abordăm umorul din perioadele de conflict, sub aspectul folosirii sale ca armă psihologică şi „citim” mai atent glumele, momentul apariţiei lor sau „agenţii” prin care sunt răspândite (actori, în general), ajungem la concluzia că există specialişti în promovarea sa. În armata britanică s-au format şi au acţionat profesionişti în sabotaj, transmitere de informaţii false şi campanii de intimidare sau derutare a inamicului, consideraţi „gentlemenii lucrurilor murdare” (vezi aici umor englezesc!). Dacă efectul umorului creat şi promovat de specialişti (scriitori, artişti, cetăţeni cu simţul umorului etc.) este creşterea încrederii soldaţilor în victorie şi diminuarea fricii, putem spune că este o armă eficientă şi neletală (nu se moare de râs!).
Surprinzător, pentru mine, nu există un studiu asupra umorului românesc din timpul războaielor. Şi asta în condiţiile în care bancurile din acele perioade existau şi îl prezentau pe soldatul român depăşindu-l prin isteţime pe cel german, cu toată dotarea tehnică superioară a acestuia, sau pe cel rus, cu toată vitejia sa stimulată de multă vodcă. Un suport psihologic atât pentru combatanţi, cât şi pentru familiile acestora de acasă. Actorii de comedie (se detaşează Constantin Tănase!) au „veştejit” în cupletele lor barbaria ocupanţilor şi au dat speranţă cetăţenilor, cu un risc major pentru ei. Mă întreb şi vă întreb dacă există un departament al războiului psihologic în armata noastră (sau dacă a existat?) şi de ce nu este promovat „umorul cu tendinţă” (avem umorişti buni!), ca modalitate de întărire a încrederii poporului în viitor şi alungarea (pe cât posibilă…) a groazei de invadatori. Realitatea din „teren” spune că NU. Şi ar fi o completare foarte utilă în campania absolut necesară de reînarmare!
Putem considera utilizarea „dirijată” a umorului în această perioadă, ca o formă superioară intelectual a „războiului hibrid”. Prezentarea gafelor cu urmări letale ale adversarilor, precum bombardarea propriilor trupe, atacuri ordonate după porţii mari de alcool sau utilizarea cinică a recruţilor drept „carne de tun”, sub forma unor relatări cu tentă umoristică, observăm şi în acest moment, mai ales în cazul războiului din Ucraina. Este bine, este normal? Nu ştiu, dar are efect! Iar dacă contribuie la demobilizarea psihică şi fizică cu măcar 1% a soldaţilor adverşi este binevenită pentru că va contribui la scurtarea conflictului. Lupta pentru PACE cu umorul ca armă! Îmi place MULT!!
DAN STRUTINSCHI
PS: Revin cu PS-uri legate de Suceava în acest caz. Numărul ciorilor a crescut fantastic. Cei din Primărie au aflat? Sunt soluţii în lumea civilizată. Copiaţi-le ca pe doctorate!
Comentarii