Radicalizarea în sens bolşevic a discursului propagandistic încă din jurul lui 1920 este evidentă – deşi, explicabil, asta însemnând îi bună măsură reacţii antiromâneşti, colecţiile de documente din istoria PCdR selectează şi fac cunoscute, prin excelenţă, texte sau numai frânturi de text care contribuie la crearea imaginii dorite a Partidului şi le ignoră pe cele neconvenabile mai din orice motiv. Frecvent asta se întâmplă conjunctural, încât ceea ce se ascunde la un moment e posibil să se dezvăluie ori să nu mai ţină strict sub tăcere la altul. Este aici şi explicaţia relativ deselor editări de asemenea colecţii de documente până în anii ’90: imaginea Partidului trebuie să corespundă total, deci şi prin trecutul acestuia, curentului prin care el trece. Şi există, fireşte, categorii de elemente propagandistice de care reeditarea textelor nu se atinge ori o face cu grijă extremă. Aşa cum, de pildă, burghezo-moşierimea reprezintă răul şi social-democraţia oportunistă şi reformistă devine unealta răului şi de aceea alegerile burgheze nu pot furniza soluţia pentru progres, soluţie pe care o aduce numai revoluţia, tot aşa, la polul celălalt, subordonarea faţă de un stat străin cu stipendierea din străinătate a activitatea contra satului propriu, susţinerea ideii că România este un stat imperialist care a anexat teritorii ce nu-i aparţin şi altele şi altele, până chiar la, într-o anume măsură, deconspirarea feţei adevărate a Rusiei bolşevice şi, ulterior, comuniste.
Nu e uşor însă de ştiut dacă faptul radicalizării e de explicat ca datorându-se presiunii în creştere a asimilării şi punerii la muncă a influenţei exercitate de Comintern şi, prin organismele lui, de tânărul stat al sovietelor, tot atât de înzestrat în materie de tentaţii expansioniste ca şi cel vechi, ţarist, la dărâmarea căruia cel nou încă are prin 1920 de lucru, ori prin reacţia de răspuns a mişcării muncitoreşti, încă socialistă, la măsurile represive ale statului român – întrucât acesta, adevărat, bucurându-se de sprijin din Europa şi conştient că are ce apăra, va fi reacţionat precautiv şi poate că prin măsuri şi mijloace excesive. Sentimentul naţional cultivat şi aflat în expansiune la români de peste o jumătate de secol, ca şi cel al raptului de moşie străbună, ar fi o explicaţie pentru situaţie.
Dar momentul este şi unul foarte complicat şi greu. Entuziasmul Marii Uniri este însoţit de enorme dificultăţi. În puţine cuvinte: teritoriile reintrate în trupul ţării şi locuitorii lor feluriţi sub mai multe aspecte (etnic, religios, cultural, influenţe dominante etc.) implică un proces de integrare deloc simplu; apoi, ruso-ucrainenii bolşevici şi nu doar ei nu sunt deloc împăcaţi cu pierderea Basarabiei şi chiar a Bucovinei (parcă spre a reaminti că dacă n-ar fi devenit austriacă, aceasta ar fi fost rusească) şi au armatele gata de asalt pe hotar; ungurii şi bulgarii nu sunt nici ei mai prietenoşi; mişună peste tot probolşevicii provocatori de dezordine şi îi sprijină unii dintre etnicii care consideră că au motive să facă asta; e stare de asediu şi cenzura îşi face datoria, iar în viaţa politică internă, care trebuie să ţină pasul cu un ritm alert al schimbărilor, sunt mari şi multe frământări – partide în criză, partide şi coaliţii noi, guvernări scurte, majorităţi fragile, alegeri dese, organizate diferit în provincii diferite, adevărat, cu vot universal…
Textele de propagandă puse în circulaţie arată destul de clar că zisa mişcare muncitorească de la această dată a învăţat repede să ascundă ceea ce e de ascuns, practică ce se va prelua şi perpetua vreme îndelungată – acum, limpede, mai ales faptul de a se afla la dispoziţia şi a face serviciile unei imixtiuni străine –, iar guvernul, care devine pas cu pas al României Mari şi căruia nu are de ce să-i pese de învinuirea de antantism (produs cominternist, sinonim pentru imperialism occidental), nu are de gând să tolereze profilarea unei ameninţări care e de privit pe drept cuvânt ca implicând trădarea de patrie. Mai ales că mişcarea este doar o parte a orientării politice în sânul căreia se naşte şi creşte probolşevismul autohton şi care, la vremea constituirii acestuia şi a naşterii PCdR, are o reprezentare prestigioasă în parlamentul burghezo-moşieresc al ţării (19 reprezentanţi ai socialiştilor în Adunarea Deputaţilor, la alegerile din 1920, sunt încrezători în reforme şi nu în revoluţie).
Guvernul ştie ceea ce aflase deja: acel ipocrit Jos cu războiul dintre popoare, trăiască războiul între clase!, dar şi, din sărbătorirea lui 7 noiembrie în 1918: Un an se împlineşte astăzi de când în Rusia cuvântul de ,,burghez” (trăitor din munca altuia) e o insultă, şi de când, pentru întâia oară în istorie, muncitorii, ei înşişi, cârmuiesc statul, republica socialistă, precum şi că în pragul celui de al doilea an revoluţionar, [al] celui de al doilea an de stăpânire muncitoare în Rusia, e o datorie sfântă pentru noi să ne umplem inima de cântările revoluţionare ce vin din Răsărit, pentru că revoluţia poporului rus e şi revoluţia noastră. Află acum lucruri spuse în formulări şi mai clare: Desrobirea clasei muncitoare nu poate veni decât prin luptă continuă şi hotărâtă contra clasei capitaliste din propria ţară, prin înfrângerea burgheziei şi alungarea ei de la conducerea statului, prin dictatura proletariatului, prin domnia clasei muncitoare cu ajutorul Sovietelor de muncitori, ţărani săraci şi soldaţi, prin socializarea tuturor mijloacelor de producţie, prin confiscarea pământului şi darea fără nicio plată la ţărani, pentru lucru în devălmăşie. Sau, vizaţi fiind soldaţii republicani: Stăpânitorii ne-au mobilizat ca să ne aibă gata pentru a ne trimite împotriva muncitorimii din oraşele şi satele noastre când aceasta va încerca să scape prin revoluţie de trântori. Viziunea care împarte lumea în clase sociale antagonice după criteriul poziţiei faţă de mijloacele de producţie disociază, după un model cunoscut, inclusiv în oştire şi propaganda aduce argumente care nu se tem de ridicol: Ofiţerii ne mint când ne spun că vom fi trimişi să luptăm împotriva bandelor din Rusia sau Ucraina. Ei vor să ne trimeată împotriva revoluţiei sărăcimei, iar soldaţii francezi şi americani nu vor să meargă împotriva eroilor revoluţionari din Ucraina şi Rusia mare.
În consecinţă, având mişcarea şi o mare dispoziţie pentru a exagera şi chiar pentru colportare de falsuri, nu e de mirare că, existând ori nu atare realităţi – dar se poate ca ele chiar să existe şi Legea Mârzescu să aibă, în 1924, cauze şi antecedenţe serioase –, produsul propagandistic îşi agită destinatarul (şi, necesar, îi aduce totodată eşalonului superior dovada că instrucţiunile îi sunt respectate) prin fraze precum: Închisorile din România… gem de muncitori, de socialişti, pentru simplul motiv că [ei] luptă pentru libertatea clasei muncitoare şi pentru dărâmarea societăţii păcătoase. Închisoarea militară Jilava a devenit o inchiziţie spanolă unde deţinuţii politici sunt supuşi la o tortură morală şi fizică îngrozitoare; Teroarea albă cea mai crâncenă a fost întrebuinţată de către guvernul soldăţoiului Averescu; Peste două mii de lucrători din toate unghiurile ţării au fost arestaţi, bătuţi până la sânge şi ucişi; Curţile marţiale, special instituite, şi tribunalele civile, din ordin, au condamnat la zeci de ani de muncă silnică pe tovarăşii noştri. Cenzura sugrumă presa socialistă. Dreptul de întrunire pentru muncitori nu există. Dictatura burgheză şi teroarea albă se exercită pe toată linia… Doar că din presa socialistă, chiar Socialismul va fi pus curând sub acuzare de către partizanii afilerii la Comintern.
Apar acum în limbaj apelativul tovarăş, lupta pentru triumful socialismului – care trebuie dusă cu ajutorul ţăranilor iobagi şi al soldaţilor, inclusiv lupta pentru dictatura proletariatului, afirmaţii precum aceea că guvernul a dezlănţuit teroarea albă contra muncitorilor socialişti. Apare autocritica, una însă deloc formală ori gratuită: Din cauză că nu am ştiut la timp să impunem partidului (n.n. – A.B.: socialist) afilierea la Internaţionala a III-a, pentru a-l transforma într-un partid comunist, partidul s-a dovedit incapabil să conducă o mare massă. Şi soluţia pentru succesul mişcării: Partidul socialist trebuie transformat într-un puternic partid politic comunist. Laşii, trădătorii şi nehotărâţii – sau, altundeva, oportuniştii, reformiştii şi duşmanii revoluţiei, adică socialiştii de dreapta, iar acum, foarte curând aşa, cei din jurul gazetei Socialismul, ajuns, se spune acuzator, organ teoretic al social-democratismului ce demult se află pe patul de moarte – trebuiesc scoşi afară din rândurile noastre; Trădătorii, contrarevoluţionarii şi şovăitorii ca Dragu, Dunăreanu, Pistiner (n.n. – A.B.: evreu bucovinean din Cernăuţi, adversar al afilierii cominterniste), Grigorovici (n.n. – A.B.: George, tatăl lui Radu, românul bucovinean din Storojineţ, inamic declarat al bolşevismului), Şerban Voinea etc. nu trebuie să mai existe în partidul proletariatului; reformele n-au nicio valoare reală pentru clasa muncitoare. Şi, desigur: Pentru viitorul mişcării noastre, pentru idealul nostru, pentru viitorul revoluţiei universale, muncitorimea conştientă a acestei ţări trebuie să fie alături de muncitorimea revoluţionară a întregii lumi, în Internaţionala roşie a sindicatelor şi în Internaţionala a treia Comunistă, trebuie să fie strânsă într-un partid comunist – cu lozinile aferente: Trăiască Partidul Comunist din România! Trăiască dictatura proletariatului! Trăiască puterea Sovietelor de muncitori, ţărani şi soldaţi din România!
Minciuna şi înşelătoria? În primul rând că la butoane s-ar afla real clasa muncitoare. Soldaţii, apoi, ca soldaţii – consideraţi, corect, ca venind în mare parte din arhidominanta lume ţărănească a României (şi mai puţin din cea a muncitorilor într-o ţară eminamente agrară). Dar Lenin lansează chiar acum, prin 1920, teza de mare impact şi cu urmări dintre cele mai importante ale dictaturii proletariatului şi ale socialismului peste tot pe unde acestea au bântuit, anume că gospodăria individuală – care alta oare decât aceea dorită şi înfiripată de ţăran, pentru care el a murit pe fronturi fără număr şi cu a cărei distrugere au apus pentru vecie straturi străvechi, fundamentale şi irecuperabile ale culturii şi civilizaţiei unor popoare? – naşte capitalism şi burghezie permanent, zi de zi, în fiecare ceas, spontan şi în proporţii de massă…
AUREL BUZINCU
Comentarii