Au mai fost gesturi urâte, chiar josnice în politica românească, dar acum urâţenia începe să altereze şi ce mai era oarecum normal şi acceptabil. Se adeveresc zise din străbuni: „Pe cine nu laşi să moară nu te lasă să trăieşti”, „Cine sapă groapa altuia cade singur în ea”, iar „Facerea de bine…” (completaţi dvs.). Iată tărăşenia: în al doilea tur al alegerilor prezidenţiale, fostul primar al Bucureştilor Nicuşor Dan a alcătuit o echipă fairplay cu Ilie Bolojan, Ludovic Orban şi PNL, fără aportul cărora nu ar fi avut absolut nicio şansă să ajungă la Cotroceni.
Dar, surpriză! Nici bine n-a trecut un an de la eveniment că alesul, cât e el de doctor sorbonard în matematici, a uitat de prieteni, recunoştinţă şi loialitate şi, într-o noapte, la fel ca în balada Mioriţa, Nicuşor cu amicul său Sorin Grindeanu şi PSD „au pus la cale” demiterea guvernului României – propriul guvern, băgând în graba şi inconştienţa lor ţara în criză: nu aveau o variantă clară de guvernare post-moţiune de comun acord cu membrii coaliţiei europene. Lovitura era destinată mătrăşirii lui Bolojan, care le stătea celor doi în cale.
Apoi lucrurile au escaladat: la o lună de la moţiune, profitând că prim-ministrul Bolojan se afla în Republica Moldova, unde (spun surse autorizate(?) citate de Băsescu) urma să stabilească paşii pentru Unirea cu fraţii noştri, preşedintele a anunţat cu noaptea în cap, punându-i pe liderul PNL şi pe liberali în faţa faptului împlinit, că l-a desemnat pe vicele PNL Adrian Veştea candidat pentru postul de prim-ministru. Fără consultări constituţionale cu partidele parlamentare, fără acceptul PNL şi al conducerii sale statutar alese. „Noaptea ca hoţii!” au titrat principalele jurnale.
Duşmănie, rivalitate, lovituri pe la spate, cu cuţitele pe masă, inconştienţă politică într-un moment de răscruce…, cam în aceşti termeni se purtau discuţiile şi analizele mediatice. Însă toate televiziunile controlate de PSD jubilau.
De remarcat că actuala bătălie pentru anihilarea, desfiinţarea lui Ilie Bolojan nu are o cauză logică, nici legitimă, nici economică: economia începuse să se stabilizeze, deficitul bugetar, să scadă cu aproape 3%, iar leul românesc se stabilizase. E clar. Era vorba de altceva. Sigur e că Bolojan a deranjat găşti şi interese mari dacă Sorin Grindeanu, liderul PSD, şi preşedintele Nicuşor Dan au pus mână de la mână spre a scăpa de el. E clar că nici unul, nici altul nu se simt bine cu Ilie-Sărăcie la Palatul Victoria. Ca politician, Bolojan ajunsese să simbolizeze speranţa asanării corupţiei şi a reînnoirii clasei politice, crescând ameninţător în sondaje. Astfel că viitorul prezidenţial al lui Sorin Grindeanu şi al doilea mandat al lui Nicuşor Dan intrau în ceaţă.
Ei bine, conflicte de acest tip au măcinat şi macină societatea românească din 1989 încoace: politica de lift – dă-te tu jos ca să mă urc eu, iar dacă nu şi nu, răsturnăm ţara cu fundul în sus până ne facem damblaua. Merite, valori, patrie? Nici vorbă – doar scandal şi gargară politicianistă. Ca în orice ţară din Lumea a Treia.
Ruşinos, pentru prima dată în politica postdecembristă, un preşedinte aplică o stratagemă ignobilă: trece peste autoritatea liderului PNL şi a conducerii liber alese, tratează în secret cu un vicepreşedinte – Adrian Veştea – ins naiv şi slab de virtute, iar după 5 zile anunţă şmecheria ca pe o mare victorie: Veştea – desemnat candidat la Palatul Victoria. Asta după ce altă figură inodoră şi incoloră, Eugen Tomac, tocmai îşi depusese mandatul din lipsă de voturi parlamentare. Că probabil Ion Iliescu din copârşeu şi Adrian Năstase mor de râs.
Fireşte că situaţia politică internă are nevoie de o rezolvare legitimă, numai că după ieşirea PSD din coaliţia de guvernământ, echilibrul politic a devenit imposibil: partida europeană nu-şi mai poate realiza majoritatea. Chemând în arbitraj partidele suveraniste, Veştea şi Grindeanu vor crea suspiciuni, chiar îngrijorări la UE şi NATO. Iar viitorul european miroase a eşec: nu-l pot vedea nicicum pe Adrian Veştea negociind cu liderii UE, cu Ursula von Del Leynen, Macron, Starmer, nici măcar cu vecinul Peter Magyar. Despre posibilităţile comunicaţionale directe, mai bine tac.
Comentarii