Darea de seamă a lui Gheorghiu-Dej din 1961 este, prin multe ale ei, un gest de semețire sofisticată a vasalului. Prin fapte de atitudine și de purtare de care, la rândul lui, suzeranul se folosește curent, i se cere acestuia participare complice la propria înfruntare, iar asta în condiții în care există motive să se conteze pe a i se obține complicitatea.
La București, în fapt – deținându-se deja, poate chiar într-o anume profunzime a lui, felul moscovit de manifestare în domeniu (artificial, întronând exagerarea și excesul, adevărul parțial și generalizarea și absolutizarea acestuia până la vehicularea, în detașare și cu aparență de naturalețe ori sub asistența forței, a falsului și a minciunii sadea, totul și aici pentru putere) –, nu se contestă mai nimic niciodată la nivelul oficial înalt și nu se practică punerea de-a curmezișul și opoziția explicită, manifestă. Dimpotrivă, indiferent pentru ce și câtă reacție de împotrivire ori chiar de revoltă ar exista motive, se alege în calm calea intrării în joc – pentru că jocul asigură atât deținerea puterii, cât și garantarea ei și mai ales și tot mai frecvent, ca acum, ocazia de a se rupe inima poporului muncitor prin subtile acte de antisovietism, ceea ce înseamnă sprijin popular și întărirea aceleiași puteri. Se practică și se amplifică delicat jocul, cu o dispoziție cvasiludică ciudată, riscantă și, politic, în condiții de normalitate, greu de acceptat – dar se află la manete mai cu seamă băieți cu deprinderi și practică de margine urbană și de civilizație amestecată, unși cu multe alifii și rezistenți la tăvăleală, știutori și dedați la orice, în glumă și în serios deopotrivă, și care ating performanța, tot ca acum, ca în ciuda riscului, măcar cu o câtime să ducă totul înspre și după cum le este interesul. Și jocul este serios și grav, iar atleților lui li se cere să fie serioși, atenți, precauți, minuțioși, dar nu și gravi – precum Ceaușescu și alții de la vârf, însă de rang mai jos decât al lui, care fie se retrag în postură simplă de servanți (ca Emil Bodnăraș, probabil), fie se angajează, se încaieră și în cele din urmă pierd.
Astfel, darea de seamă a lui Gheorghiu-Dej este, ca și intervențiile prin care tovarășii o susțin, un conglomerat de adevăruri relative expuse în solemnitatea rezervată obișnuit, în lumea firescului, celor categorice și de afirmații care interpretează realitatea conform cu scopul pe care discursul și-l propune. Nu vor sta lucrurile altfel, în esență, nici în 1968 și mai niciodată, doar că Ceaușescu se va dovedi în toate și peste tot, constatat pe atunci ori nu, profund personal și poate ca urmare, mai încăpățânat în fermitate decât alții și cu deosebire grav. Acum dă deja semne în atare sens în cuvântul lui (amplu, mai întins decât altele, inclusiv ale altor participanți la congresul de la Moscova, însă nu cuvântare încă) prin care vine în sprijinul susținerilor cuprinse de șefului Partidului, sporind informația menită să întărească acuzele la adresa grupul moscovit, dar și avându-se accentuat în vedere pe sine.
Nu contează, spre exemplu, ori nu-și mai aduce aminte, urcând între timp trepte importante pe scara Partidului și în stat, de ploconirea servilă din care veneau, să zicem, urările de ziua Anei Pauker transmise în numele C.C. al U.T.C. în decembrie 1944, cu mulți ani, multă sănătate, ca să puteți continua cu aceeași energie, cu același devotament, lupta pentru cauza poporului român, odată cu asigurarea că același C.C. va sta, sub conducerea ei și a Partidului, în primele rânduri ale poporului, pentru zdrobirea completă a fascismului, refacerea țării și pentru crearea unei Românii cu adevărat liberă și democratică și făcându-i cunoscut că, fiind aleasă membru de onoare al Uniunii, i se înmânează carnetul de membru Nr. 1.
Este drept că și Ana Pauker se înfoaie la această dată de la o zi la alta în radicalismul ei sovietizant, mai stalinist decât al lui Stalin, și confruntarea – discretă îndeobște – pe terenul acesta cu susținătorii lui Gheorghiu-Dej devine tot de vizibilă pentru cine trebuie să devină așa. În articolul Lenin și internaționalismul proletar, preluat în ianuarie 1952 de Scânteia din oficiosul Cominformului, de pildă, după ce afirmă sentențios că nu există naționalism nemeschin și patriotism sănătos în afara internaționalismului proletar și a luptei de clasă, invocă un Stalin ușor învechit deja și parcă depășit de el însuși pe un ton de o severitate maximă și ciertamente cu adresă, contând probabil – în manieră moscovită consacrată, cu strecurare de insinuări și de amenințări subînțelese – și pe aceea că proaspătul caz al cehului Slánský se va fi plimbând neliniștitor prin mintea multora: Tovarășul Stalin ne învață că nimicirea rămășițelor capitalismului din conștiința oamenilor este o sarcină de lungă durată și că cele mai adânc înrădăcinate, cele mai greu de distrus dintre aceste rămășițe sunt rămășițele generate de naționalism – care, gunoaie producătoare de miasme otrăvite, răscolite de naufragiați ai istoriei plătiți din Occident pentru asta, sunt folosite de imperialiști în lupta lor fără pauză contra democrațiilor populare. Or, pactizarea cu istoricii în Blocul Național Democrat la un 23 august 1944 văzut ca greșit și în guvernul de tehnicieni al generalului Sănătescu – omul Casei Regale și al politicii vechi și tocmai de aceea potrivnic respectării condițiilor de armistițiu – și altele asemenea, până la grija prea mare acordată alianței clasei muncitoare cu țărănimea muncitoare – pusă sub semnul învățăturii marxist-leniniste când țăranul cu proprietate individuală este pentru Ana Pauker prin excelență un mic capitalist –, toate acestea intrau ușor, în viziunea unui radical al dictaturii proletare, pe lista naționalismelor și a patriotismelor care ocolesc, compromit, trădează, odată cu lupta de clasă, însăși revoluția. Stalin nu pactizase cu nimeni și nici nu purtase de grijă cu menajamente vreunei alianțe.
Încât se consideră necesar ca urechea sensibilă a Kremlinului, trebuind și ea menajată, să fie făcută să audă un tov. general-maior Al. Drăghici, membru al C.C. al P.M.R., vorbind, pesemne că nu chiar întâmplător el, despre „Viața și opera marelui Lenin și despre I.V. Stalin, continuatorul operei lui Lenin” cu ocazia comemorării, în același ianuarie, a celor 28 de ani de la dispariția marelui Lenin. Între altele, viitorul ministru de Interne și, imediat, al Securității Statului – torționar-șef crud și în același timp, cu glas în continuă întărire, un răspânditor tot mai fără perdea și recunoscut ca atare printre ai săi și nu numai de judecăți și de vorbe grele la adresa sovieticilor –, spune acum, cuminte, doar ceea ce trebuie spus: În Stalin, întreaga omenire vede pe Lenin al zilelor noastre și Victoria noastră este sigură, deoarece avem în fruntea noastră, ca învățător și cârmaci înțelept, pe marele Stalin. Presiunea nevoii de dovezi de acest fel prezentate Moscovei trebuie să fie uriașă dacă ediția din 25 mai a Scânteii, cu două zile înainte de plenara desărcinărilor și a excluderilor, sărbătorește prin editorialul ei până și trei ani de când, pe baza raportului prezentat de tovarășul Gh. Gheorghiu-Dej, Biroul Politic al C.C. al P.M.R. a adoptat istorica Hotărâre privitoare la construirea Canalului Dunăre-Marea Neagră. Canalul – care, în fapt, abia își mai duce zilele sub minciuni, lozinci, greutăți și blesteme – este încă, dar numai pentru puțin timp, o măreață construcție care vorbește cu putere despre forța și vitalitatea regimului de democrație populară, deschide o poartă largă către viitorul însorit al patriei și arată încă o dată superioritatea zdrobitoare a socialismului și, de asemeni, făurește pe șantiere omul nou al patriei – firește că totul inspirat de marile construcții ale comunismului din Uniunea Sovietică și chiar mai mult, întrucât la baza unor astfel de realizări stă ajutorul frățesc multilateral al Uniunii Sovietice…
Luând în primire, în cuvântul lui din decembrie 1961, câteva din problemele acestui fond încărcat și complicat atacate în Darea de seamă, Ceaușescu are ocazia – și nu consimte să o piardă – de a aduce în discuție ceea ce cunoaște din contact nemijlocit cu lucrurile, cum pretind și alții că fac, dar mai ales ceea ce-l doare: experiența proprie la conducerea U.T.C., care îl coboară, în circa un an de zile, dintr-o responsabilitate de anvergură națională, cu vizibilitate în consecință, în postul modest de secretar de partid al unei organizații de sector bucureștean. Linia lichidatoristă, spune el în 1961, ai cărei promotori au fost Pauker – Luca și-a găsit expresie și în încercările acestora de a dizolva organizația revoluționară a tineretului – Uniunea Tineretului Comunist. Ei au înlocuit U.T.C. prin așa-zisul „Tineret Progresist“, o organizație amorfă, ceea ce a slăbit legăturile partidului cu masele tineretului din fabrici și uzine. Întâmpinând rezistență la o serie de activiști care lucrau în acest sector, Pauker – Luca i-au îndepărtat și au predat organizația de tineret pe mâna unor elemente care n-aveau nimic comun cu lupta revoluționară a tineretului. Această acțiune dușmănoasă față de U.T.C. s-a resimțit mult timp în rândul tineretului, a adus mari daune activității partidului de educare și mobilizare a tineretului…
O rezoluție de la sfârșitul lui 1948 spusese – fără să trimită la vinovați: Analizând activitatea Partidului în rândurile tineretului în ultimii ani, plenara C.C. a constatat că dizolvarea U.T.C. în 1945 pe motivul că ar fi fost prea „îngust“ și crearea unei noi organizații de tineret, „mai largi“, fără caracter de clasă, a constituit o greșeală serioasă. Astfel a luat ființă, în 1945, „Tineretul Progresist“ care, având la bază concepția greșită și dăunătoare a unirii întregului tineret, fără deosebire de clasă, a cuprins o masă eterogenă din punct de vedere social și politic…
Doar că N. Ceaușescu, așa semnat, secretar general al U.T.C., scria într-un fel de manifest publicat de Scânteia în iunie 1945: Tineretul român a făcut experiența tristă a lipsei de unitate și a fărâmițării forțelor sale în mai multe organizații. Și, între altele cu același sens, că a venit vremea ca, cel puțin acum, organizațiile de tineret să înțeleagă a păși hotărât pe drumul unirii tineretului într-o singură organizație. Este timpul ca cel puțin acum diferite partide să renunțe de a mai crea organizații proprii de tineret…
AUREL BUZINCU
Comentarii