(Anul 1956 în viaţa şi activitatea poetului)
Instinctiv, Nicolae Labiş nu putea manifesta un ataşament aşa de sincer avântat – cum ar rezulta din unele poezii (nu chiar puţine) din creaţia sa, scrise desigur în virtutea „comenzii sociale” (a se înţelege „presiunii politice”) – şi fatalmente necondiţionat faţă de realităţile social-politice impuse în momentul în care i-a fost dat, şi lui, să înceapă a se afirma (fără a i se îngădui, din motive de strategie politico-literară, să meargă până la capăt). Şi nimeni din ţara aceasta, cu excepţia aparatcicilor fanatic interesaţi şi a cameleonicilor oportunişti, nu avea în mod leal în intimitatea sa (fie şi vag conştientizată) o atitudine de adeziune faţă de aceste realităţi de import, made in URSS. „Eh, zicem şi noi ca ei şi facem cum putem, pentru că nu avem încotro, dar ce-i în sufletul nostru nu are cum să se ştie”, îşi spuneau unii altora, pe şoptite, adevăraţii „oameni ai muncii”, unii dintre ei racolaţi chiar şi ca membri de partid, care suportau cu stoicism toate draconicele condiţii impuse, aşteptând salvarea prezumată, de pildă, în venirea „anglo-americanilor”, spre a se putea întoarce la rosturile lor ancestrale – „Că – nu-i aşa? – mare-i Dumnezeu!”. Asta, cu toate că, la nivelul mentalului anonim, limpezime nu putea să existe în această atitudine, confuză totuşi şi nesigură şi, tocmai de aceea, indecisă. Era vorba, în orice caz – acolo, în universul lăuntric ce se urmărea a fi modelat de „subtilele” activităţi propagandistice – de o prudentă stare de expectativă: „Să mai vedem cum se aşează vremurile şi, în consecinţă, poate că ne vom decide şi noi”. Oameni sub vremi crâncene şi nimic altceva, o spun din experienţa cumplită, trăită în familie, în şcoală şi tot aşa mai departe, pe spiralele unei evoluţii cu atât mai neclare cu cât se străduia propaganda oficială să o limpezească, vezi, Doamne. Deocamdată se putea spune, preluând titlul unei poezii (din interbelic) a lui Mihai Beniuc: „Dansează ursul românesc”.
În orizontul de simţăminte şi gândiri al lui Nicolae Labiş – luat şi el de valurile otrăvite ale timpului său la o vârstă (14-15 ani, dacă nu cumva şi mai devreme), când nu se putea pune nicicum problema propriilor opţiuni politico-ideologice – apucă să se contureze primele impulsuri ale unor orientări mai personale, cam la un an şi ceva după ce poetul începe să urmeze cursurile Şcolii de Literatură „Mihai Eminescu” din Bucureşti, deşi nu trebuie să excludem nici anumite antecedente în stare de virtualitate genuină. Extragem un citat mai amplu, edificator în sensul detaşării de context şi al capacităţii de examinare critică a mediului uman coexistent, dintr-o scrisoare extraordinară a poetului, adresată părinţilor, la 2 ianuarie 1953, din Bucureşti, imediat după primul revelion petrecut de el mai departe de spaţiul congenital:
„Am petrecut Anul Nou într-o atmosferă spumoasă de petrecere, de muzică, de euforie. La noi la şcoală au venit scriitori şi studenţi din anii trecuţi, aproape toţi prietenii mei mai buni, am benchetuit şi-am dansat – am petrecut în cele mai bizare chipuri. Totuşi îmi era dor de acasă, îmi închipuiam jocul cel mare cu caprele săltând măiestrit în ritmul tobei, cu strigătele răguşite şi vulgare, cu cântecele triviale ţărăneşti ale mascaţilor, cu beteala şi hurmuzul, cu oglinjile (sic) împăraţilor, cu inimile îmbătate slobozind chiote roşii,
Mi se pare că noaptea, târziu, am ieşit afară din larma petrecerii cu cineva. În Bucureşti nu era zăpadă, parcă nu era iarnă. Cu toate acestea, în lărmuirea strunelor şi alamurilor îndepărtate, ni se părea că auzim nelămurit şi vag, cum umblă cu colinda şi uratul, copii din Văleni, de Anul Nou.
Era liniştea relativă a oraşului, pe jos putrezeau frunzele nevăzute şi ude ale nopţii, şi noi parcă simţeam aproape pe oamenii de departe; oricum chiar dacă astăzi răutatea dospeşte în toate ungherele pământului, chiar dacă trufia necinstită încearcă fiecare suflet, la noi oamenii sunt oleacă mai simpli şi mai buni. La noi Gheorghe Panţiru când se îmbată, uită de toate, crede că viaţa-i frumoasă, i se pare că-i fericit şi vrea să-l sărute pe tata pe obraz. Şi aici beţivii îşi dau săruturi, dar sunt perfide, aici un ochi îmbătat de arome şi forme caută şi mai iscoditor decât unul treaz mijloace de parvenire, ocazii de linguşire, ori cuvinte subtile cu care se trădează altul, ca să poată da la cap. Eu trec prin această lume, cu zâmbetul meu dureros, păstrat de când eram copil, de acasă. Eu trec prin această lume, rânjesc cu colţii mei câineşti care mi-s mai lungi decât la alţii, şi lumea nu crede că rânjesc şi lumea crede că râd. A, ce-am să-mi mai împlânt eu odată colţii în ăştia! (s. n., N. C.).
E păcat că oamenii buni – oamenii buni sunt numai înţelepţii şi nebunii – e păcat că oamenii buni sunt mai rari ca florile negre, că oamenii simpli, care au fost buni de voce [sic], s-au înrăit şi vorbesc despre răutate: E dreptul meu! Şi înghit răutatea distribuită egal fiecărui, cum distribuia odată tata zahărul şi bumbacul raţionalizate.
Totuşi e mai bine în Văleni decât în alte părţi. Acolo se mai ţin, cât de cât, obiceiurile vechi, iar cele care vin sunt proaspete şi sincere. Nu pot vorbi de asta în absolut, dar în mare parte aşa-i. Aici, însă, cele noi mor ca nişte copii înainte de facere. Totul e plin de cadavrele fragede şi firave ale noului, peste care se îngroaşă, ca un abur puternic, prezentul. În această pâclă se mai prelinge rareori câte o umbră de floare şi de aceea te agăţi atunci cu deznădejde de ea. Şi e groaznic să bănui că într-o zi viermii vor roade şi floarea la care ţii…” (Apud Gheorghe Tomozei, Moartea unui poet, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1962, p. 135-136.).
Evident, sunt aici mai ales consideraţii din sfera moralei, de un ordin mai general, marcate de o tendinţă de generalizare în gândirea tânărului poet ce caută să se exprime chiar şi senteţios („oameni buni sunt numai înţelepţii şi nebunii” sau „oamenii buni sunt mai rari decât florile negre”), dar nu sunt deloc absente referinţele la datul concret, la actualitatea imediată, dezavuată de Nicolae Labiş care-şi anunţă de pe acum tentaţia sancţionării drastice, dovadă că o respinge fără menajamente: „A, ce-am să-mi mai împlânt eu odată colţii în ăştia!”. Odată = cândva, adică într-un timp deocamdată imprecizabil, întrucât nu era momentul potrivit şi nici poetul însuşi nu era pregătit pentru un asemenea act categoric de purificare socială atât de necesară, cum va fi prefigurat doar peste câţiva ani (1956) în poemul Omul comun (Lupta cu inerţia). Abia intrase în al 18-lea an de vieţuire şi parcursese primul trimestru din al doilea an de studii la Şcoala de Literatură „Mihai Eminescu”. Iar în condiţiile mai generale, social-politice de atunci, când ne aflam în plină democraţie populară sub dictatura proletariatului(!), nici nu este de imaginat că ar fi fost cu putinţă să se deschidă măcar vorba despre înregistrarea vreunui reflex public de nemulţumire, fie şi numai ca un simplu şi genuin act de frondă juvenilă. Vezi întâmplările tragice de la Budapesta). Soluţia nu putea fi atunci alta decât supunerea la supliciu jertfelnic asumat prin mimarea adeziunii şi aşteptarea unui climat (geopolitic) cât de cât favorizant. Nu înspre schimbarea macazului social-politic trebuia să se îndrepte opţiunile de moment, ci pentru crearea unor canale de circulaţie a unor anumiţi curenţi care să facă aerul vieţii spirituale cât de cât mai respirabil şi mişcarea ideilor revoluţionare mai fluentă. (Va urma)
NICOLAE CÂRLAN
Comentarii