Lazăr (XV)

Personajul literar Lazăr – ieşit fără dubii şi în totalitate, ca şi altele ale vremii, din mantaua politică şi ideologică a Partidului, configurat în consecinţă şi la nevoie, dat la întors, reciclat, resemnificat, ajungând să ignore realitatea oricât s-ar fi vorbit despre respectarea ei – a făcut, preţ de vreun deceniu şi ceva, multă vâlvă propagandistică şi agitatorică.

Tocmai astfel se explică faptul că el a călătorit aproape mereu – ca şi cel neliterar, strict propagandistic şi tratat, ca urmare, de presă şi de activistul de partid semnificativ în mai multă libertate – cărând cu sine, în rucsacul lui de erou, bagajul de rotunjire identitară de la Rusca sau ţăran sărac (probe de confuzie datorată nevoii de precizie în exces!), fiind convocat lozincard, exemplu educativ, la dezbateri pe teme comuniste felurite: construirea socialismului la sat sau – într-o limbă mai directă şi, trebuie spus, evitată oficial – colectivizarea, dar şi îndrumătorul de partid, angajarea partinică, slujirea poporului muncitor, fermitate şi demnitate, convingeri profunde, spirit de sacrificiu, ură faţă de duşmanul de clasă, luptă contra chiaburimii în tovărăşie cu ţăranul mijlocaş, puritate ideologică, vigilenţă şi altele şi nu în ultimul rând, cu manifestă dragoste, preţuire şi respect pentru istoria bolşevică, pentru modelul sovietic, pentru Cartea lui Stalin şi pentru tovarăşul Stalin însuşi. Ceea ce nu este exclus să fi contribuit, chiar decisiv de la un moment dat înainte, poate cam de pe la începutul procesului de valorificare oficială în România – în contul deja existent al naţionalului, al particularităţilor şi specificului şi al contribuţiei creatoare – a actului sovietic de demascare a lui Stalin şi a stalinismului, la retragerea susţinerii publice pentru Lazăr cel înviat din nevoi de partid la fel de conjuncturale ca şi Partidul însuşi.

Nu e mai puţin adevărat însă că Lazăr a făcut efectiv şi carieră de personaj literar – de reper şi de model tehnic şi valoric (în înţelesul de erou pozitiv) scriitoricesc. Comentatorii de literatură, critici şi istorici literari profesionalizaţi ori scriitori tentaţi de teoretizare şi de judecata critică – adevărat că pornind mai întotdeauna de la ideologie şi ajungând tot la ea după împrejurări ţinând de mersul politic –, l-au avut constant în vedere, cât a stat viu, ca pe una din celebrităţile literare ale vremii, multe dintre ele cu acelaşi destin coborâtor spre uitare după o vogă propagandistică propusă şi întreţinută de Partid şi nesusţinută artistic suficient: Bălcescu, Vasile Roaită, Ilie Pintilie, Donca Simo, Mitrea Cocor etc.

Semnalată doar, neinsistent, receptarea lor relevă un istoric în care vârful de popularitate le stă de regulă în vecinătatea intrării în scenă şi li se datorează dezbaterii menite să le arate – cu plusuri şi cu minusuri evidenţiate critic întotdeauna (întrucât Partidul iubeşte mult şi cultivă critica şi autocritica pentru virtuţile lor în ale asigurării progresului în toate) – felul şi măsura în care ele, personajele, reuşesc să ilustreze ideologicul în versiunea lui de moment, după care locul în atenţia receptării le este ocupat de variante mai tinere, mai viguros legate de adevărul vieţii, acesta, fireşte, avându-şi şi el versiunea lui de moment şi care se cere cunoscută şi pusă în expresie. Pe urmă, linia descendentă a curbei care le descrie vieţuirea cu impact public se continuă trecând prin pomeniri tot mai rare şi motivate tot mai diferit decât iniţial, până în uitare de obşte, în ignorare chiar şi printre specialiştii domeniului sau în evocare când şi când, în zâmbet neonorant, chiar ironic, ori pentru a se exemplifica serios prin ele răul, abaterea, greşeala, accidentul, excepţia, căderea, excesul.

Iată ce avea de spus în România liberă, de pildă, în august 1949, un Mihail Cosma despre Lazăr de la Rusca: Lupta eroică a ţăranului bănăţean Lazăr Cernescu, ucis mişeleşte de o bandă de foşti exploatatori, chiaburi, asasini şi sabotori, aminteşte legendarele acţiuni ale luptătorilor împotriva stăpânitorilor poporului nostru din trecut oglindite în baladele noastre naţionale. Înflăcărarea cu care Lazăr Cernescu a înţeles să se dăruiască luptei pentru marea cauză a clasei muncitoare şi a ţărănimii noastre muncitoare, conştiinţa că, urmând drumul Partidului, el se devotează nu numai unor idealuri apropiate, ci idealurilor de veacuri ale poporului nostru, viitorului său, sunt surprinse realist, cu o vigoare puternic combativă, de către poet. Pe de altă parte însă: balada ar fi câştigat în amploare dacă poetul ar fi încercat, la începutul ei, să înfăţişeze lupta de clasă chiar din sânul satului în care se născuse şi trăise Lazăr. Faptul că această luptă este purtată în afara satului, prin desişurile codrilor, faptul că ţărănimea muncitoare nu este angajată decât în persoana lui Lazăr, deformează oarecum realităţile, îngustând tematica poetului; însuşi poetul şi-a dat seama de această lipsă a baladei şi în partea ei finală a antrenat masele în acţiunea pe care o povestea. Pe de altă parte, banda chiaburilor acţionează la rândul său îndeajuns de ruptă de realităţile săteşti. Din lectura poemului nu se întrevede decât foarte palid legătura tâlharilor cu lipitorile chiabureşti din satele dimprejur, nu se întrevăd, de asemeni, scopurile precise pentru care luptau aceşti ticăloşi. Impresia că bandiţii acţionează numai pentru a se răzbuna, pe care uneori o creează balada, nu corespunde adevărului istoric.

Îndată după publicare, Viaţa Capitalei văzuse în balada lui Dan Deşliu un eveniment poetic: Pe linia unei poezii în care forma populară este utilizată ca un mijloc de exprimare ce se adresează cât mai direct marilor masse de cititori, Dan Deşliu povesteşte viaţa închinată luptei pentru construirea unei societăţi mai bune, a ţăranului muncitor bănăţean Lazăr Cernescu, asasinat mişeleşte…

În scrisoarea deschisă publicată cam tot atunci în Contemporanul, Mihai Beniuc spunea: Versurile dumitale, Dan Deşliu, urzesc imaginea neşovăielnică a luptătorului din rândurile ţărănimii muncitoare, a omului nou, făurit de Partid, cu credinţa călită şi nestrămutată în lupta pentru socialism, imaginea lui Lazăr din Rusca, ucis de chiaburi şi reacţionari însetaţi de sânge, şi a mamei sale, care ne aminteşte acele icoane de mame din cântecele pe care le cântau străbunii despre Corbea şi alţi eroi ai epopeei populare. Ele încheagă pe omul de azi, cu ochii luminoşi privind spre viitor, pe omul care pentru convingerile sale înfruntă şi moartea. Viziunea lui Lazăr de la Rusca înainte de a muri dă o lumină poemului şi o perspectivă vieţii omului de azi, cum [acesta] n-a mai cunoscut vreodată…

Peste vreun an, tot în Contemporanul, Horia Bratu: Până astăzi, culmea realizărilor poeziei lui Dan Deşliu o constituie balada „Lazăr de la Rusca”. De data aceasta, unitatea dintre poet şi popor e complectă şi Deşliu priveşte atentatul mişelesc al chiaburimii împotriva ţăranului comunist Lazăr de la Rusca prin prizma unui om din popor, ridicat la nivelul înţelegerii superioare a realităţii. În poem se contopesc cele mai bune, cele mai frumoase sentimente ale poporului şi poetul reuşeşte să oglindească implicit, prin tehnica sa creatoare, întreaga varietate de idei pe care nararea plină de patos a faptelor o trezeşte in ascultători.

Dar deja în 1961, trecându-se către o altă etapă, Al. Căprariu, comentând în Tribuna apariţia unui volum antologic al lui Dan Deşliu care conţine şi poemul Lazăr de la Rusca, deşi contextualizând şi disociind favorabil poetului şi supunându-se el însuşi unor rigori de ordin ideologic, afirmă ceea ce într-un fel sau altul se mai sugerase şi se va spune tot mai apăsat de aici încolo: la vremea apariţiei lor, poemele largă respiraţie ale lui Dan Deşliu au fost întâmpinate de critica literară cu o bunăvoinţă şi o fervoare care astăzi, din perspectiva amplă a anilor care au trecut, par exagerate. Or, s-ar putea formula obiecţii inclusiv în privinţa limbajului poetic din Lazăr de la Rusca – în unele pasaje minat de naturalism, de oralitate lipsită de adâncimi estetice sau care, legat de formă, împingeau spre facil.

Până atunci însă, un mic fapt divers de un comic mai copios cu cât seriozitatea e în lucruri mai rigidă: vorbind într-un articol publicat în Gazeta învăţământului despre limba lucrărilor prezentate la examenul de stat din februarie 1952, şeful de lucrări Mitu Grosu dă cu asprime drept exemplu negativ lucrarea unei candidate care socoteşte că poate suplini sărăcia limbajului său prin epitete tari, puse la întâmplare – şi citează: Sublimul şi măreţia figurii lui Lazăr Cernescu din poemul lui Dan Deşliu, curajul şi aprigul dispreţ cu care [el] răspunde loviturilor chiaburilor, admirabil înfăţişaţi în poem cu figurile lor nătânge, cu privirea rugoasă, animalică. Şi continuă: O exprimare demnă de Caţavencu, Farfuridi şi alte personaje caragialeşti. Astfel de lucrări, din fericire puţine, trebuie să ne dea de gândit, pentru că devine un adevărat pericol pentru elevi şi pentru şcoală un astfel de absolvent ajuns la catedră cu o pregătire lingvistică insuficientă – fără să ştie universitarul bucureştean că, pusă ori nu între ghilimele, mai curând nu, proba de limbă pe care o combate îl avea autor pe acum publicistul şi în viitor filosoful Nicolae Tertulian (un emigrant şi el mai târziu), care se exprimase astfel în 1950, într-un articol despre problema eroului pozitiv, publicat în Contemporanul. Scrisese atunci criticul – care nu era mai improvizat decât alţii: Sublimul şi măreţia figurii lui Lazăr Cernescu din poemul lui Dan Deşliu, curajul şi aprigul dispreţ cu care răspunde loviturilor chiaburanilor, admirabil înfăţişaţi în poem cu figurile lor nătânge, cu privirea rugoasă, animalică, ferind-o de strălucirea de pară a ochilor lui Lazăr, constituie un exemplu strălucit de realizare a figurii omului nou. Deşliu a izbutit să creeze în Lazăr Cernescu într-adevăr un erou legendar şi nu se poate să nu vezi în vitalitatea lui copleşitoare ce-şi trage seva tocmai din nemărginita încredere pe care o are în Partid, în izbânda poporului, o asemuire cu vitalitatea miticului Anteu, care-şi trăgea seva forţei lui din nezdruncinata legătură cu pământul – acesta, Anteu, evocat cu mare plăcere, tocmai de aceea, de Stalin.

AUREL BUZINCU