A fost deviza revoluţiei franceze la 1789 şi sub presiunea teribilă a acesteia a fost dărâmată celebra închisoare Bastilia, simbolul opresiunii, al strangulării libertăţilor cetăţeneşti. Apoi a început o bătălie fără menajamente între feudali şi burghezi care a dus prin revoluţiile de la 1848 la instaurarea primelor regimuri democratice (republici) în Europa.
Ecourile revoluţiei franceze au ajuns şi în România, işlicele, giubelele şi şalvarii fiind înlocuiţi de moda franceză a costumului (nemţesc) şi a rochiei, dreptul la vot a devenit universal, iar selecţia politicienilor a ajuns la mâna (votul) plătitorilor de biruri. Mai apoi poporenii moldoveni şi munteni şi-au unit destinele alcătuind o ţară veche-nouă România, întregită de urmaşii paşoptişti la 1918.
Dar efectele devizei franceze n-au încetat până în 1940, deşi au apărut semne tragice ale decadenţei drepturilor şi a libertăţilor: legionarii au început seria asasinatelor politice, iar după ordinele lui Hitler au trecut la măcelărirea / deportarea evreilor şi a ţiganilor, pata întunecată a istoriei româneşti.
După război, deviza a fost clamată mereu de bolşevici, degeaba fiindcă de ea beneficiau numai membrii partidului comunist şi ocupanţii sovietici: cu graniţele închise, elitele intelectuale, militare, artistice, ştiinţifice, religioase… au fost obligate să facă angajament de loialitate comuniştilor, în caz contrar urma deportarea în Siberia, la canal, în Bărăgan, demiterea din universităţi, administraţie, şcoli, spitale… şi încadrarea forţată la munca de jos, în fabrici şi uzine, la lopată şi roabă. Ca urmare, politruci analfabeţi au ajuns rectori şi decani! De atunci şcoala românească a luat-o la vale.
Abia după 1989, deviza a căpătat relevanţă, iar românii au înţeles că drepturile şi libertăţile, obligaţiile cetăţeneşti au devenit constituţionale, numai că a început imediat bătălia pentru excepţii: primii au fost ortacii Văii Jiului organizaţi în unităţi de asalt de KGB, cei ce au ameninţat Guvernul şi Parlamentul prin numeroase mineriade şi abuzuri groteşti precum distrugerea şi umplerea de rahat a laboratoarelor Universităţii bucureştene, molestarea partidelor istorice şi a studenţilor – mii de victime! Salarii mari, muncă puţină şi de proastă calitate, dar nimeni nu se putea atinge de ei.
Apoi sarabanda protestelor pentru salarii s-a întins ca holera, toate categoriile sociale forţoase precum metalurgişti, siderurgişti, constructori de maşini, din sectorul de stat, pe atunci încă neprivatizat, au obţinut tot ce au vrut, deşi astfel şi-au băgat firmele şi ţara în faliment. Numai bieţii profesori, medici, specialisti din administraţie n-au avut cu ce să ameninţe Puterea ca să li se recunoască „valoarea”.
Din 1997, magistraţii au primit în plus (Valeriu Stoica) o indemnizaţie şi pensie de 80% din salariu, iar apoi şi-au ajustat singuri salariile şi pensiile exorbitante de azi, astfel că, în scurt timp, un popor întreg va trebui să asude pentru a întreţine Justiţia. De aici scandalul perpetuat de mai bine de un deceniu. Degeaba. Ce-a mâncat lupul…
Au urmat militarii, poliţiştii, jandarmii, corpul diplomatic, aviatorii, organele de control financiar, membrii parlamentului, salariaţii celor două camere, ai Justiţiei, primarii, şefii Consiliilor Judeţene şi mulţi alţii, iar sumele au împovărat bugetul, declanşând actuala criză. Acum ţara s-a împărţit în două: sărăcimea şi profitorii bugetari. Concluzia? Aşa nu se mai poate. A intervenit şi UE care a pus piciorul în prag: ori egalitate de şanse, ori pierdeţi finanţările!
S-a reuşit intrarea în normalitate (a lor) a câtorva speciali în afară de magistraţi şi militari, magistraţii fiind „unici” şi având de partea lor pe apărătorii interesaţi ai Curţii Constituţionale şi legislaţia plină de hachiţe favorizante pentru ei înşişi. Aşa că hai să uităm deviza revoluţiei franceze, valabilă doar pentru fraieri. Iată de ce Guvernul Bolojan e legat de mâini şi de picioare.
Şi legat va rămâne, zic CCR-iştii în frunte cu unul de-al lor, ministru, rector Tudorel Toader, cel ce încasează peste 100.000 euro anual, obligându-ne să-i iubim şi să-i îmbogăţim până ne va veni mintea la loc! Dacă va mai veni…
Comentarii