Ajutor (reciproc). – Omule bun, sunt amantul lui nevastă-ta. Scuze! – Şi ce vrei? – Aţi plecat în concediu şi ea m-a uitat închis în şifonier. O tot sun, dar nu răspunde. Nu puteţi veni măcar cu câteva zile mai devreme acasă? – Sună la 112, că are un amant şi acolo. Te ajută el.
Don Juan (…moldav). „Deşi avea faima de donjuan al Iaşilor – sau poate tocmai pentru că ştia prea bine cum pot fi seduse femeile măritate –, Lascăr Bogdan era foarte gelos pe frumoasa lui soţie, Smaranda, născută Balş (soră cu Toderiţă Balş, viitorul caimacam al Moldovei, de la 1856). Fiind posesoarea unui splendid păr bălai, lung şi bogat, prevăzătorul soţ recurgea la o metodă eficace pentru a-şi asigura liniştea somnului şi «onoarea de familist». Noaptea, învălătucea împrejurul braţului său una din cozile ei pentru ca ea să nu poată pleca de lângă el fără ştirea lui. N-au dus multă vreme casă împreună şi s-au despărţit. Acelaşi personaj se împăuna – înveşmântat în luxoasa-i uniformă de polcovnic (ofiţer de miliţie) – cu multe aventuri amoroase petrecute în alcovul domniţelor măritate cu boieri ruginiţi. Pentru a-şi savura în tihnă şi siguranţă escapadele amoroase cu soţia marelui vistiernic – ca să vedeţi că, fie şi pentru doamne, iubirea e mai de preţ decât banii!? (n.a.) –, Lascăr înşira gorniştii garnizoanei pe tot traseul de la vistierie la casa amantei sale. Şi, dacă soţul înşelat – care era tare bănuitor şi zuliar (gelos) – pornea spre cuibul conjugal cu intenţia vădită de a-şi surprinde rivalul în flagrant, soldaţii suflau din răsputeri în trompete şi dădeau semnalul… de plecare.” (Adrian-Silvian Ionescu)
Femele. „Femelele păsărilor de pradă – pe care eu le dresez, de ani de zile, pentru folosinţa vânătorească a Seniorului meu – sunt nu doar mai mari, ci şi mai puternice, mai curajoase, mai îndemânatice (sic! – n.n.), aş zice că sunt mai deştepte decât masculii lor…” (Tardiff, „Traite de fauconnerie”, sec. XVII).
Madrigal scăpat din frâu. „Când vine Catinca de la piscină, / Mai proaspătă-n pielea-i velină, / Bat clopote, teii se-nclină / Pe frunze-apăsaţi de lumină / Pe Ştefan cel Mare şi Sfânt, / Asfaltul se crapă, ies din pământ / Vacile Domnului, aburii somnului, / Cerul e-o plasmă de nouri şi-azur / Cu îngeri drolaţi ce nu se închină / Decît la faimosul ei dos cu ajur, / Căci totu-i ascuns doar de-un şnur, / Când vine Catinca de la piscină / C-o pungă de plastic de dragoste plină…” (Emil Brumaru)
Pe curând, pe niciodată. „Cum n-aveam nimic mai bun de făcut m-am gândit să încep un text / de renunţare / întâi la tot ce am iubit în viaţa aceasta / şi abia mai pe urmă la tot ce am urât / ultima zăpadă anunţa pe-afară cele ce se petreceau / pe hârtia din faţa mea / de fapt un ecran luminos / poate chiar ultima lumină a ochilor mei / poate chiar becul care închidea cercul / început demult la Suceava cu un altul / în seara de august a unui an uitat / şi cum n-aveam nimic mai bun de spus lumii / m-am gândit să tac vreo două trei mii de ani / să-i pedepsesc aspru pe toţi aceia care nu m-au ascultat până acum / şi pe toţi aceia care nu ştiu ce-ar pierde dacă nu m-ar asculta // între timp zăpada se mai instaurase puţin / şi noaptea nu mai înainta / degeaba scriam eu cu litere pe ecranul aprins / degeaba lumina el în camera înecată în întuneric / noaptea stăruia de vreo două trei mii de ani / şi eu ştiam asta / atunci când toate se petrecuseră de multă vreme / tăceam cu mare convingere şi îndârjire // pe străzile goale ale nopţii de ianuarie / nu mai trecea nimeni / se supăraseră toţi şi nu mai voiau să se mani-feste / pentru nimeni / asta trebuie să fie mi-am spus şi am început să tac / numai aşa ca un exerciţiu de retorică perfectă / şi moarte clinică anticipată // dar între timp porniseră troleibuzele / şi salvările se grăbeau să salveze oameni / aşa că totul s-a amânat din nou / pe curând, pe niciodată” (Nicolae Prelipceanu)
Profeţie. „Hoţii or să fie domni şi curvele, doamne! Mai mulţi ani, România o să fie bârlogul tâlharilor!” aceasta a fost profeţia ciobanului Petrache Lupu. E incredibil cum a putut acest om vedea ceea ce ni se întâmplă acum! O stradă din Maglavit, Dolj, îi poartă azi numele, iar o statuie înălţată lângă primărie aminteşte de acest cioban orfan, fără carte şi aproape surd şi mut, căruia i s-a arătat Dumnezeu, în primăvara anului 1935. Momentul a dat naştere unuia din cele mai ample fenomene religioase din România, cuprinzând, de-a lungul anilor, sute de mii de oameni, deopotrivă intelectuali, preoţi, politicieni şi ţărani. Iată profeţia: „Un mare imperiu va cuprinde Europa şi România sfântă va fi cucerită fără să se tragă cu tunul. Mari nenorociri se vor abate atunci asupra românilor. Se vor băjeni cu milioanele, vor fi multe inundaţii şi cutremure mari, secetă mare, furtuni înfricoşătoare venite din senin. Doi ani de zile, România, Europa şi toată lumea o să fie cuprinsă de o nouă boală, o nouă ciumă. Bogatul o să ceară săracului adăpost şi mămăligă. Ţara o să fie trădată chiar de cei care o conduc, iar banul o să fie singura religie a oamenilor. Degeaba preoţii şi vlădicii or să ridice Crucea lui Hristos, că nu vor mai fi ascultaţi şi lumea o să râdă de ei. Hoţii or să fie domni şi curvele, doamne! Mai mulţi ani, România o să fie bârlogul tâlharilor şi va avea felinarul roşu drept stemă. Războiul o să ne bată la uşă şi disperarea îşi va găsi sălaş în sufletul românilor. Când o să piară ultimul trădător de ţară şi toţi românii se vor pocăi, toţi se vor întoarce de peste tot acasă, atunci o mare minune se va întâmpla şi Maica Domnului o să-şi întindă Acoperământul Sfânt peste Grădina Ei, salvându-ne pe toţi, pe toţi românii, şi aducând pace, bunăstare şi bucurie. Aşa să ne ajute Dumnezeu!”
Sutien. „V-aţi întrebat, vreodată, cine a putut inventa… sutienul? Ei bine, este vorba de o franţuzoaică – inevitabil, tot ele, corifei în domeniul modei! –, Herminie Candolle, care a desenat primul obiect vestimentar de acest tip, prezentându-l la Expoziţia Universală de la Paris, din 1889. O atracţie extraordinară, egalând-o, în acel an, pe cea a celebrului Turn Eiffel. Ideea ei genială, de a imagina nişte discrete breteluţe pentru a „suspenda“ accesoriul vestimentar, a descătuşat femeile din incomodul corset. După o perioadă de rivalitate, sutienul devine de neînlocuit. Începând cu anii 1925-1930, corsetul dispare definitiv din garderoba obişnuită a doamnelor. Odată cu inventarea nylonului, orice idee îndrăzneaţă de model este posibilă, iar pentru micuţul sutien începe o perioadă glorioasă…” („Femeia”, 1968)
Comentarii