Allegro maestoso. „Calul care trece acum prin zloată / sunt eu da, stimaţi directori de conştiinţă / republicană sau de altă conştiinţa subtilă / trag căruţa mizeriei noastre naţionale / (fără compătimire vă rog!) / Trag, mă opintesc, aud şuierul biciului / mânuit de dascălii tuturor adevărurilor / trag căruţa mă feresc din calea / limuzinei conduse de o târfă de lux / înaintez spre necunoscutul împărţit / în patru puncte cardinale, în patruzeci de zerouri, în patru sute de anotimpuri / în patru mii de ospicii / cu patruzeci de mii de boli infernale / calul care trece acum prin zloată / are drept ţintă ieslea feeriei balcanice.” (Petre Stoica)
Arbore. „Alchimistul a văzut unirea contrariilor sub simbolul copacului, deci nu este surprinzător că inconştientul omului de azi, care nu se mai simte acasă în lumea lui şi nu-şi poate baza existenţa nici pe trecutul care nu mai există, nici pe viitorul care urmează să fie, ar trebui să revină la simbolul copacului cosmic înrădăcinat în această lume şi crescând până la cer – copacul care este şi el om. În istoria simbolurilor, acest copac este descris ca fiind modul de viaţă însuşi, o creştere în ceea ce veşnic este şi nu se schimbă; care izvorăşte din unirea contrariilor şi, prin prezenţa sa eternă, face posibilă şi această uniune. Se pare că doar printr-o experienţă a realităţii simbolice omul, căutându-şi în zadar propria «existenţă» şi făcându-şi o filosofie din ea, îşi poate găsi drumul înapoi într-o lume în care nu ar mai fi un străin.” (C.G. Jung)
Calendar. „Cădere din miercuri în joe, / fumegă în preajmă aloe, / curgere din joe în vineri / ca-n tulburi, foştii ani tineri, / vinere pe-o sâmbătă dată / ca pe un ciob de agată… / Iată-mă acela sunt carele / duminicii-i spală picioarele / cu-ntârzieri vinovate la glezne / şi pe os de miresme. / Cu degetele mâinii sporite nefiresc / i-ating genunchii de măr domnesc / şi până s-alerg să-i cer mâna / de la mumă-sa, săptămâna, / cu cuvinte / de neaua fierbinte, / ale vorbirii mele de din străbuni / se face luni…” (Gheorghe Tomozei)
Deodorant (?…). Un pitic, în tramvai, stătea, în picioare lângă o domnişoară înaltă, ce se ţinea de bară. La un moment dat, înaintea opririi în staţie, o întreabă: – Vă daţi jos? – Da, răspunde aceasta. – Dar cu ce vă daţi, că tare fain miroase!?
Economie. Soţul intră în cameră şi-i spune soţiei: – Mă duc la bar, ia-ţi geaca pe tine! Soţia, nespus de fericită că e băgată în seamă: – Asta înseamnă că mă iei cu tine, iubitule? – Nu, pornesc aerul condiţionat!
Invocaţie. Opreşte-mă la tine! „Opreşte-mă la tine, când o să-mi vină criza / De a pleca departe făr’ aparat de bord – / Ascunde-mi pijamaua, cravata sau valiza, / Cu lacrimile tale adu-mă de acord. / Aprinde-încălţămintea, ce drumului o cere / Cu gânduri înnodate şi pumnul pe toiag / Şi din tulpina albă a boiului de miere / Fă-mi piedici iscusite, să mor la tine-n prag. / Ia-mi penele din aripi, când numai lângă tine / Regenerez sorbindu-ţi mirozna din pafta – / Şopteşte-mi indulgenţe hristo-elefantine / Şi leagă-mă de scaun cu anemia ta. / Ajută-mă o clipă, când zorile mă strigă / Sărută-mă domestic, sau crâncen, ca un drog / Mai fierbe nişte lapte, mai fă-mi o mămăligă, / Opreşte-mă la tine – opreşte-mă, te rog.” (Gheorghe Azap)
Ovidiu. „Când cade trandafirul, tulpina-i pierde spinii, / Iar tânăra ta faţă de cute s-o zbârci. / De eşti frumos, ornează şi mintea ta prin carte / E-un bun fără de moarte, când celelalte pier. / Sârguincios cultivă şi splendidele arte. / Şi limba ta natală, şi graiul lui Homer. / Gâlceavă să nu-i cauţi, să nu-i vorbeşti bruscat; / Numai cu dulci cuvinte amorul se hrăneşte; / Prin certuri depărtează soţia pe bărbat. / Dar şi un bărbat certăreţ soţia şi-o goneşte. / Căci cearta-n căsnicie e zestre conjugală! / Dar pe iubită trebuie s-o iei încetişor. / În fapt nu vă uitaţi prin literă legală. / Ci legea voastră fie doar liberul amor. / Eu nu-nvăţ bogătaşii, iar cartea-mi nu-i priveşte; / Celui ce dă nu-i trebuie poveţi şi Arta mea. / El are-n mâini un lucru ce mintea-nlocuieşte. / Are mai mult ca mine mijloace de-a plăcea. / Poet pentru săraci sunt, sărac şi eu sub stele! / Iubitelor nu daruri, ci vorbe eu le-am dat. / Prudent e tot săracul, şi fără vorbe grele, / Răbdând ce bogătaşul în viaţă n-a răbdat. / Cu tine obişnuieşte-o, stăpân e obiceiul. / Să calci orişice stăvili nicicând nu şovăi. / Te vadă şi te-audă mereu, fii-i tu temeiul. / Şi noaptea să te aibă sub ochii ei, şi-n zi. / Pe dragostea ei sigur tu poţi pleca deodată; / Îngrijoreaz-o, las-o-n repaus, în mister. / Şi câmpul în odihnă dă roadă mai bogată. / Şi lutul sec cu sete bea apele din cer.” (Ars amandi)
Rătăcire. „Vezi tu, fiul meu, noi ne-am rătăcit. Omenirea merge pe un drum greşit, un drum foarte periculos. (…) Omul s-a apărat totdeauna contra altor oameni, contra naturii înconjurătoare. Totdeauna a violentat natura. Şi a ieşit o civilizaţie bazată pe forţă, pe putere, pe frică şi dependenţă. Tot ceea ce se chema progres tehnic nu a servit niciodată decât pentru a produce confort, standardizare şi arme pentru a păstra puterea. Noi suntem sălbatici, folo-sim microscopul ca pe o bâtă. Este greşit. Sălbaticii au o viaţă mult mai spirituală. Din fiecare descoperire ştiinţifică noi facem imediat un rău. Cât despre confort, un înţelept a spus ca păcatul este tot ceea ce nu este necesar. Dacă este adevărat, toată civilizaţia noastră se fondează pe păcat. Am ajuns la o discordanţă şi la un dezechilibru teribil între dezvoltarea materială şi cea spirituală. Cultura noastră sau, mai degrabă, civilizaţia noastră este grav bolnavă, fiul meu. Tu crezi ca s-ar putea studia problema şi afla o soluţie? Poate, dacă n-ar fi atât de târziu. Prea târziu.” (Andrei Tarkovsky, fragment din scenariul pentru filmul „Sacrificiul”)
Replici. – Pe cine aşteptaţi, domnişoară? – Pe altcineva, domnule!
Salvare. „Când mă aflam în iulie la mare / cu soaţa mea şi cu mămica ei, / a dat masiva soacră-ntr-o vâltoare / şi-a dispărut până să număr trei. / Dar un viteaz (salvamarist pesemne!) / a înfruntat pericolul mortal / şi-a tras-o-n fine ca pe-un sac cu lemne, / lăsând-o vie, respirând, pe mal. / A doua zi, când şi-a venit în fire, / bătrâna imprudentă m-a-ntrebat / c-un glas ceva mai stins şi mai subţire: / – Costele, spune-mi, cine m-a salvat? / La care, afişând o mutră acră, / i-am replicat într-un anume fel: / – Nu i-am văzut figura, mamă soacră, / dar pun eu mâna într-o zi pe el!” (Andrei Ciurunga)
Comentarii