Allegro maestoso. „Calul care trece acum prin zloată / sunt eu da, stimaţi directori de conştiinţă / republicană sau de altă conştiinţa subtilă / trag căruţa mizeriei noastre naţionale / (fără compătimire vă rog!) / Trag, mă opintesc, aud şuierul biciului / mânuit de dascălii tuturor adevărurilor / trag căruţa mă feresc din calea / limuzinei conduse de o târfă de lux / înaintez spre necunoscutul împărţit / în patru puncte cardinale, în patruzeci de zerouri, în patru sute de anotimpuri / în patru mii de ospicii / cu patruzeci de mii de boli infernale / calul care trece acum prin zloată / are drept ţintă ieslea feeriei balcanice.” (Petre Stoica)
Cabanos. Destul de puţini cunosc etimologia lui „cabanos” şi de obicei se face etimologia populară cabanos – caballos („cal” în spaniolă), deşi este vorba de cârnaţi de porc. Nici reputatul lingvist Al. Graur nu are o explicaţie clară. Este puţin probabil ca două limbi să fi format un cuvânt cu acelaşi înţeles şi aceeaşi formă, iar cum în poloneză kaban – creează multe cuvinte (cum spune şi Al. Graur, ar putea proveni din rusă), iar în română nu are sens, ajungem la concluzia că, într-adevăr, cabanos provine din poloneză! În poloneză, kabanos, „cârnat subţire, uscat şi uşor afumat”, provine de la kabanina, care însemna fie „carne de porc mai slabă (sau de proastă calitate), fie „porc hrănit cu cartofi”. În orice caz, este pus în legătură cu termenul colocvial „chabanina”, care înseamnă „carne de proastă calitate şi konina „carne de cal”. Iată că etimologia populară o poate nimeni uneori!
Dezbrăcare. „Mai mult adolescent decât golan, / tânjeam la domnişoara Thomas Mann / ce-n timpul orei, ca un pui de lele, / citea Doctor Faustus sau nuvele / şi-l legăna în poală pe sub bancă / în fânul auriu de fofoloancă. / Pierdută-n Weimar, nu avea habar / că-i recitam ciorapii cu glas rar / şi-i răsfoiam cu degetul candorii / genunchii – ca lecturi obligatorii, / iar dacă m-ajuta şi toleranţa, / cântam la chiloţeii ei din Franţa / ceva de Bach sau un fragment din Grieg. / Îmbracă-mă, mi-a zis, că mor de frig!” (Mircea Dinescu, „Despre tehnica dezbrăcării unei domnişoare cu ajutorul artei”)
Milostivenie. „Aflând că învinuitele de curvie mărturisită au fost închise în beciurile Mitropoliei de la Sfântul Gheorghe, unde erau ţinute «de mureau de foame, în întuneric, rămânând ca vai de ele, goale», Doamnei Catrina, soţia Mavrocordatului, i se înmuie inima de milă şi se hotărî să facă ceva pentru bietele femei lovite de crunta reforma «moravicească» a lui Vodă. Îşi luă o interpretă, căci nu se deprinsese prea bine cu limba ţării, şi coborî, cu voia soţului, în întunecatele beciuri de la Mitropolie. Ceea ce văzu o îngrozi. Nu se poate aşa ceva, îşi zise, după ce zăbovi acolo câteva ceasuri bune, stând de vorbă cu bietele femei. Le-a încurajat cât a putut, «trimiţându-le apoi pâine şi lumină, ca să nu şadă pe întuneric, şi câte un caier-două de in, ca să nu stea degeaba». Dar nu-i de-ajuns, îşi mai spuse miloasa Doamnă. După ce obţinu încuviinţarea domnitorului, dădu sfoară prin ţară cum că oricare din acele femei nenorocite, închise din vina lor în beciurile Mitropoliei, va fi slobozită dacă se va găsi un suflet bun de bărbat care să le ceară de nevastă. Pretendenţi s-au găsit îndată. Mai ales că Doamna Catrina nu a omis să specifice în depeşele trimise înspre toate colţurile Moldovei, că fiecare mireasă ieşită din beciurile de la Sfântul Gheorghe va primi, ca zestre, pe seama vistieriei domneşti, câte o pungă cu zece galbeni, o vacă cu viţel, cinci oi gata a făta şi câte zece găini ouătoare cu cocoşul de trebuinţă… Aşadar, reformele lui Nicolae Mavrocordat s-au soldat cu rezultatele scontate. O vreme, se scrie în cronici, nu a mai fost vorba, cică, de popi beţivi şi fustangii şi nici de femei învinuite de curvie mărturisită. Câtă vreme anume nu se spune. Cronicarii au tăcut mâlc din acest punct de vedere.” (Grigore Toloacă)
Sfat. Directorul de vânzări, directorul de marketing şi directorul general se întorc cu toţii de la o conferinţă. Pe drum, într-un parc, găsesc o lampă fermecată. O freacă şi iată că apare un duh care le zice: Vă mulţumesc că m-aţi eliberat. În semn de recunoştinţă, voi îndeplini fiecăruia dintre voi câte o dorinţă. Directorul de vânzări: Eu primul, eu primul! Vreau să fiu în Bahamas pe un vapor, cu femei frumoase în jur şi fără nicio grijă… Şi, pffffff…, dispăru. Acuma eu!, strigă directorul de marketing. Vreau să fiu în Caraibe împreună cu fetele cele mai frumoase din lume, lângă un izvor din care să curgă cocteiluri exotice la nesfârşit… Şi dispăru şi el. – Dumneavoastră?, zice duhul către directorul general. – Aş dori ca ăştia doi să fie peste o oră înapoi în birourile lor! (Morala: Lasă-l întotdeauna pe şef să vorbească primul.)
Supărare. După terminarea orelor, profesoara îl opreşte pe Bulă: Îţi dau un bilet să îl duci lu’ taică’tu. Dar să nu îl citeşti. Profesoara, ca să se asigure că Bulă nu citeşte biletul, îi dă 5 lei şi un pachet de biscuiţi. Bulă, bucuros, acceptă oferta profesoarei şi pleacă. Pe drum, foarte curios, nu s-a putut abţine şi citeşte biletul: „Ne vedem la ora 3 sub pomul nostru”. Bulă se duce înainte cu 5 minute şi urcă în pom. După ce profa şi tatăl ajung şi ei, se apucă să facă dragoste. În timpul acesta, tatăl o întreabă pe profă: Dacă te las gravidă, copilul cine îl va creşte? – Lasă acum asta… Cel de Sus! răspunde femeia, în culmea plăcerii. Bulă, din pom, nervos, ţipă: – Cu ce naiba să-l cresc? Cu 5 lei şi-un pachet de biscuiţi?!!!
Comentarii