Papa Leon I cel Mare (440-461) şi-a depăşit toţi predecesorii cu o activitate pe măsură. El s-a depăşit pe sine însuşi, într-un mod exemplar „devenind un model pentru secolele viitoare, figura ideală a pontifului de la Roma”.
În timpul pontificatului său Roma s-a confruntat cu doi duşmani teribili: Attila, regele hunilor, şi Genseric, regele vandalilor.
Cu toate că hunii fuseseră învinşi în Galia de armata romană comandată de generalul Aetius, ei continuau să reprezinte totuşi o forţă de temut pentru Imperiul Roman. În anul 452, regele hun, în fruntea hoardelor sale, se îndreaptă spre Roma, cu gând să o cucerească şi să o jefuiască. Ajuns în apropierea Romei, Attila nu încearcă să cucerească oraşul. Superstiţios din fire, „biciul lui Dumnezeu” este „sfătuit de prietenii săi să renunţe la atacarea şi jefuirea Romei, aducându-i ca exemplu moartea neaşteptată care-l lovise pe Alaric după cucerirea oraşului”.
În timp ce Attila se afla pradă acestei nesiguranţe, la Roma se poartă discuţii interminabile, cea mai logică soluţie ar fi fost aceea de a-l rechema pe generalul Aetius, dar, din invidie, pentru a nu face să crească gloria generalului, împăratul Valentinian se opune categoric.
Se apelează atunci pentru o delegaţie din care să facă parte toţi factorii puterii. Delegaţia a fost formată din consulul Avienus, prefectul Tricetius şi papa Leon I. Papa Leon I a fost cel mai important interlocutor, nu se ştie ce i-ar fi putut spune lui Attila, fapt este că regele hun s-a retras din faţa Romei. Este posibil ca papa să fi rezolvat acest impas recurgând la plata unui important tribut în aur, sacrificând „lăzile cu bani ale Sf. Petru”.
Ulterior a apărut o legendă. „În timp ce Leon I îi vorbea lui Attila, în spatele papei apar cei doi apostoli Petru şi Pavel, fapt ce îl înspăimântă pe regele hunilor, care se retrage din faţa Romei.”
Legenda capătă mai târziu un efect şi mai mare prin detaliile artificiale din picturile unor artişti ca Rafael şi Algardi.
Lăsând legendele la o parte, este un fapt constatat acolo că, după ce pericolul trecuse, cetăţenii Romei au ajuns treptat să nu mai ia parte la numeroasele slujbe religioase ordonate de papa Leon I în onoarea Sfântului Petru. Într-o cunoscută predică de dojană papa afirma: „Îmi este ruşine de toate cele ce vă spun acum şi totuşi nu pot să tac: demonul are mai mulţi adepţi decât apostolul, şi ruşinoasele spectacole profane atrag poporul mai mult decât mormintele martirilor. Cine a salvat acest oraş de furia lui Attila şi a hoardelor sale sălbatice – jocurile de circ sau îndurarea sfinţilor?”.
Nu ştim dacă locuitorii Romei s-au întors la rugăciunile către patronul lor spiritual; este mai degrabă sigur că întreaga societate a Romei, în frunte cu împăratul Valentinian al III-lea era captivată de jocuri, vicii şi viaţa de desfrâu, care au fost, chiar dacă indirect, cauza jefuirii oraşului de vandali.
Valentinian al III-lea a fost asasinat de senatorul Petronius Maximus pentru că o insultase pe soţia acestuia, Anicia; o răzbunare care l-a adus pe acest senator pe tronul imperial.
La moartea Aniciei, Maximus a reuşit s-o ia în căsătorie pe Eudoxia, acesta neştiind că el era asasinul lui Valentinian. Atunci când a aflat adevărul, orgolioasa fiică a lui Teodosius al II-lea (împăratul din Orient) s-a răzbunat în cel mai cumplit mod cu putinţă: l-a chemat în secret din Africa pe Genseric, regele vandalilor şi l-a determinat să intervină.
În mai 455, el debarcă împreună cu trupele sale la Porto.
Cruzimile săvârşite de vandali sunt bine cunoscute: Genseric făcuse din nordul Africii un teritoriu al jafului pentru bandele sale sălbatice. Împăratul Maximus era incapabil să schiţeze vreun gest de apărare; şi-a dizolvat Curtea şi le-a dat tuturor libertatea de a căuta scăparea prin fugă. Populaţia Romei l-a ucis, ciopârţindu-i apoi cadavrul, în timp ce Genseric se îndrepta spre Roma.
În aceste condiţii grave, papa Leon I a încercat să mai salveze încă o dată oraşul, aşa cum făcuse cu Attila, dar „minunea” nu s-a mai produs sau poate că Genseric nu s-a mulţumit cu un simplu tribut, cum făcuse regele hunilor.
Leon I nu a obţinut decât promisiunea ca năvălitorii să nu se atingă de cele trei bazilici: Sf. Petru, S. Paolo şi Lateranul.
Jaful a fost sistematic, numeroasele bogăţii din vechile temple păgâne, care încă mai existau, precum şi cele din palatul imperial au fost transportate pe corăbiile ancorate pe malurile Tibrului: statui, vase preţioase din templul lui Jupiter de pe colina Palatinului, ca şi toate odoarele sfinte din templul de la Ierusalim, aduse de Roma de către Titus pentru a-şi glorifica triumful.
Genseric a dus ca sclavi în Africa mii de romani şi printre ei şi pe Eudoxia, cea care provocase această tragedie nemaicunoscută în istoria Romei.
Meritul enorm al papei Leon I a fost acela că, îndurerat de asemenea suferinţă, s-a dedicat în întregime refacerii tristului oraş şi al bisericilor arse.
Prof. CONSTANTIN TÂRZIU
Comentarii