Epopeea eroilor din Fântânele, Băneşti şi Stamate în Războiul de la 1877 şi altarele de neuitare ale Plăşii Siret
De la dorobanţii Regimentului 16 căzuţi în şanţurile sângeroase de la Griviţa, până la caporalii avansaţi în focurile Plevnei şi convoaiele de care cu boi care treceau Siretul, foştii locuitori ai Plăşii Siret au plătit cu vârf şi îndesat preţul libertăţii României.
Astăzi, când privim harta judeţului Suceava, comuna Fântânele ne apare ca o oază de linişte aşezată gospodăreşte pe malul Siretului. Clopotele bisericilor din satele noastre bat rar, adânc şi solemn, chemând comunitatea la un moment de reculegere de Ziua Eroilor. Puţini mai ştiu însă că în vara fierbinte a anului 1877, acest pământ era o adevărată „linie a frontului” — nu doar o graniţă păzită strâns de pichetele austro-ungare din Bucovina ocupată, ci o inimă logistică şi militară care bătea pentru un singur ideal: Independenţa României.
Documentele de arhivă scoase la lumină din fondurile prăfuite ale fostului Judeţ Botoşani (din care Plasa Siret făcea parte integrantă) ne dezvăluie o realitate cutremurătoare. Comunitatea formată din satele Fântânele, Băneşti şi Stamate a scris pagini de un eroism colectiv uluitor, participând la Războiul Neatârnării cu tot ce avea: cu sângele fiilor ei, cu grâul din hambare şi cu animalele din bătătură. Neamul românesc a refuzat să mai fie sclav, iar preţul libertăţii s-a plămădit direct din patriotismul curat şi jertfa totală a satului de pe malul Siretului.
Cadrul Războiului: Încleştarea din sudul Dunării
În primăvara anului 1877, bătrâna Europă privea cu scepticism spre gurile Dunării. România, un stat mic, aflat formal sub suzeranitate otomană, îndrăznea să-şi proclame Independenţa prin glasul lui Mihail Kogălniceanu. Însă libertatea nu se dăruia, se cucerea pe câmpul de luptă. Trecerea armatei ruse peste Dunăre şi blocarea ei în faţa geniului militar al lui Osman Paşa la Plevna au transformat Principatele Române din simplu spectator în pilonul salvator al întregii campanii.
Domnitorul Carol I trece Dunărea în fruntea unei armate tinere, formată în mare parte din ţărani luaţi de la coarnele plugului, îmbrăcaţi în sumanele lor de acasă, dar purtând în piept o dârzenie de oţel. Ceea ce a urmat dincolo de fluviu a fost un calvar de foc, schije, noroi şi gheaţă, care a schimbat cursul istoriei.
Infernul de la Griviţa (30 august 1877)
Reduta Griviţa nr. 1 era un monstru de pământ şi grinzi de lemn, fortificat cu şanţuri adânci şi apărat de faimoasele puşti cu repetiţie Peabody-Martini ale turcilor. Ziua de 30 august, cea de-a treia bătălie de la Plevna, s-a transformat într-un abator uman. Sub o ploaie măruntă şi un cer acoperit de fumul înecăcios al prafului de puşcă, dorobanţii români au pornit la asalt pe un teren deschis, măturat de o grindină de gloanţe.
Fără sprijin eficient de artilerie, val după val de ostaşi români s-a prăbuşit în şanţurile redutei. S-a luptat la baionetă, corp la corp, în întuneric şi noroi roşu de sânge. Regimentele de Dorobanţi au pierdut acolo elita tineretului lor, dar au dovedit Europei că opinca românească ştie să moară demn, smulgând în cele din urmă faimosul steag verde al Semilunei de pe parapetul Griviţei.
În acest prim val de sacrificiu s-au aflat şi flăcăii noştri, înrolaţi în Batalionul I Botoşani al Regimentului 16 Dorobanţi. Printre ei, soldatul Ioniţă I. Vasile (din Compania Plăşii Siret) a urcat panta sângeroasă a Griviţei în acea zi blestemată de 30 august. Sub ploaia de plumb, a înaintat cu arma la piept spre poziţiile otomane, fiind lovit grav de schijele unui obuz pe câmpul de onoare. Deşi evacuat către spatele frontului, rănile adânci i-au fost fatale. Tânărul soldat s-a stins din viaţă ca un martir într-un spital militar de campanie, în iarna grea a anului 1877, departe de casă. El reprezintă prima ofrandă de sânge pe care Fântânele a aşezat-o la temelia României libere.
Tot la Griviţa a luptat în rândul dorobanţilor şi Vasile a lui Dumitru (menţionat în unele registre şi sub numele de Dumitriu). Vâltoarea atacurilor din toamna anului 1877 nu l-a cruţat, fiind rănit în timpul luptelor aprige pentru măcinarea rezistenţei turceşti. Salvat ca prin minune de medicii militari din spitalele din spatele frontului, el a primit în cele din urmă un bilet oficial de convalescenţă. S-a întors pe uliţele natale din Fântânele cu răni-le abia închise, fiind primit de comunitate cu lacrimi, cu pâine şi sare, ca un adevărat trimis al divinităţii.
Asediul şi Epopeea de la Plevna (Toamna – Iarna 1877)
După măcelul iniţial, strategia s-a schimbat în asediu total. Plevna a devenit o capcană uriaşă înconjurată de tranşee. Însă, odată cu venirea lunii noiembrie, adevăratul inamic nu mai era turcul din redute, ci iarna balcanică dezlănţuită. Viscolul crivăţului, troienele de peste doi metri şi lipsa cronică de haine de schimb au transformat tranşeele româneşti în morminte de gheaţă.
Soldaţii, adesea flămânzi din cauza convoaielor de aprovizionare blocate, îşi curăţau puştile cu degetele îngheţate pe oţel, în timp ce epidemiile de febră tifoidă şi dizenterie secerau mai mulţi oameni decât gloanţele inamice. În ciuda acestui iad, încercarea disperată a lui Osman Paşa de a sparge încercuirea la 28 noiembrie a fost zdrobită de dârzenia soldatului român, ducând la capitularea istorică a Plevnei.
În acest infern de promoroacă l-am găsit pe dorobanţul Gheorghe T. Cojocaru (consemnat în unele acte ale regimentului drept Cojocariu). Supravieţuitor al primelor asalturi, el a fost condamnat să îndure calvarul iernii în tranşeele îngheţate de la Plevna. Frigul năpraznic şi hainele umede îngheţate direct pe trup i-au măcinat necruţător sănătatea. A suferit degerături severe la membre, care au fost urmate de amputaţii, fiind ulterior clasat medical ca invalid de război şi lăsat la vatră. S-a întors în Fântânele mergând cu greu, schilodit de război, dar a rămas pentru restul vieţii o mărturie vie a preţului teribil plătit pentru neatârnare.
Tot în acest cadru dominat de foc şi gheaţă străluceşte figura caporalului Vezeteu Teodor. În iadul de la Plevna, unde moartea secera la fiecare secundă, titlul de caporal nu era o simplă tresă cusută pe suman, ci o recunoaştere a bravurii absolute. Vezeteu Teodor nu a fost doar un simplu executant; el a fost cel care, în momentele în care ofiţerii cădeau seceraţi de gloanţele turceşti, prelua comanda, ridica moralul dorobanţilor din sat şi îi mână înainte, cu baioneta montată, prin şanţurile apărate de inamic. Avansarea sa ca grad direct pe front este un certificat de erou scris cu fapte de arme.
Epilogul de Foc de la Smârdan (Ianuarie 1878)
Războiul nu se terminase odată cu căderea Plevnei. În timp ce grosul armatei împingea frontul spre sud, trupele române au primit misiunea de a lichida ultimele puncte de rezistenţă otomane de pe Dunăre, din jurul Vidinului. La 12 ianuarie 1878, pe o ceaţă lăptoasă şi un ger cumplit de -20 de grade, s-a declanşat atacul asupra satului fortificat Smârdan.
Românii au înaintat prin zăpada îngheţată, direct în bătaia mitralierelor turceşti amplasate în casele fortificate şi în şanţurile de apărare. Într-o şarjă legendară, infanteria de linie şi dorobanţii au luat cu asalt obstacolele, cucerind poziţie cu poziţie într-o luptă aprigă la baionetă. Victoria de la Smârdan a pus sigiliul final pe independenţa cucerită cu preţul sângelui.
Ofranda din hambare şi dăruirea gospodarilor din Fântânele şi Băneşti
În timp ce dincolo de Dunăre se murea în bătaia puştii, acasă, în satele noastre, se ducea o altă bătălie, la fel de epuizantă: cea a supravieţuirii logistice a frontului. Statul român nu avea o structură modernă de intendenţă, aşa că viaţa soldaţilor a depins direct de mărinimia şi sacrificiul ţăranilor.
Fântânele şi Băneşti, aşezate strategic în Plasa Siret, au devenit veritabili plămâni de aprovizionare. Preoţii parohiei şi bătrânii satului au mers din casă în casă pentru a strânge subscripţiile publice — bani din puţina economie a familiilor, trimişi direct la comitetele de sprijin pentru cumpărarea armamentului modern şi pentru întreţinerea spitalelor de campanie.
Dar adevărata jertfă s-a văzut în hambare. Gospodari cu familii grele şi pământ de muncit nu au pregetat să îşi deschidă porţile în faţa comisiilor de rechiziţie. Din agoniseala lor de o vară, oameni de frunte precum Michiu Toader şi Păduraru Mihai din Băneşti au dat tot ce aveau mai bun. Din hambarele lor au plecat spre depozitele armatei tone de grâu pentru pâinea dorobanţilor, saci grei de porumb pentru mălai, fasole, brânză şi sare. De pe fâneţele măreţe ale zonei au fost strânse care întregi de fân de cea mai bună calitate şi ovăz, combustibilul vital pentru caii cavaleriei şi ai artileriei române. Fără grâul lui Michiu Toader sau porumbul lui Păduraru Mihai, hrana de la gura soldaţilor ar fi fost doar o iluzie, iar marea armată ar fi fost înfrântă de foame înainte de a da piept cu inamicul.
Drumul Podvezii: Carele, boii şi caii pe căile durerii
Cea mai istovitoare şi mai distrugătoare contribuţie materială a comunei a fost însă prestarea serviciului de podvoadă — transportul militar asigurat gratuit de ţărani cu propriile mijloace. În lipsa căilor ferate în zona de graniţă, transportul muniţiei şi al hranei a căzut exclusiv pe umerii animalelor din ogradă.
Gospodari de o dăruire exemplară, printre care şi Butnaru Dumitru din Băneşti, şi-au scos din bătături căruţele mari de lemn, boii de tracţiune şi caii — adică însăşi baza existenţei lor agricole. Pe traseul strategic desfundat de ploi şi îngheţat de viscol, Botoşani – Burdujeni – Vereşti, convoaiele au mers zi şi noapte fără oprire.
La dus, căruţele mânate de Butnaru Dumitru şi de consătenii săi transportau, sub pază militară, lăzi grele cu proiectile, obuze de fontă, mantale şi puşti destinate unităţilor ce treceau Dunărea. La întoarcere, însă, aceste care deveneau adevărate altare ale durerii. Căptuşite doar cu paie uscate, ele erau folosite ca ambulanţe improvizate pentru a aduce răniţii aduşi de pe front spre spitalele organizate în judeţ. Sătenii noştri şi-au mânat boii cu lacrimi în ochi, purtând pe braţe trupurile sfâşiate de schije ale tinerilor români, oferindu-le pe drum o cană cu apă şi un cuvânt de mângâiere.
Această uzură a fost cumplită. Zeci de cai şi boi au pierit de epuizare, de frig sau din cauza lipsei de hrană pe drumurile podvezii. Pentru un gospodar, pierderea unui bou sau a unui cal însemna ruina economică pentru ani de zile, însă oamenii au primit această lovitură cu demnitate, ştiind că preţul plătit era biletul către libertate. Uzura fizică şi psihică a acestui calvar logistic le-a fost adesea fatală gospodarilor din umbră, iar biserica i-a trecut pe drept cuvânt în rândul celor care s-au jertfit pentru patrie.
Memoria sângelui şi altarele nepieritoare din Băneşti
Istoria oficială, scrisă uneori în grabă în birourile regimentelor, are adesea lacune mari. Însă adevărul nuanţat şi complet nu a pierit; el a rămas salvat acolo unde uitarea nu are acces: în listele de eroi şi pomelnicele vechi, păstrate cu sfinţenie la altarele bisericilor noastre. Aceste înscrisuri bisericeşti ne dezvăluie chipuri noi, scoţând la lumină detalii cutremurătoare despre fiii satului Băneşti.
Un astfel de destin frânt, care strigă din paginile vechi ale bisericii, este cel al ostaşului Vizitiu V. Toader din Băneşti. În timp ce marile cronice consemnau sec mişcările de trupe, acest flăcău din Plasa Siret cădea la datorie în anul de foc 1877. Fie că trupul său odihneşte în ţărâna însângerată a Bulgariei, fie că s-a stins măcinat de epidemiile nemiloase din spitalele Dunării, moartea sa timpurie rămâne o dovadă incontestabilă a tributului de sânge pe care comunitatea din Băneşti l-a plătit chiar în primele linii ale neatârnării.
Într-o sublimă logică a recunoştinţei, comunitatea nu i-a separat pe cei care au purtat arma de cei care au ţinut în viaţă linia frontului. Pe aceleaşi liste sfinte ale bisericii apar gospodarii de frunte Butnaru Dumitru, Michiu Toader şi Păduraru Mihai. Pentru aceşti oameni, războiul s-a purtat în palmele bătătorite, în nopţile nedormite şi în strigătul boilor care trăgeau din răsputeri carele de podvoadă. Ei nu au vărsat sânge inamic, dar şi-au vărsat propria sudoare şi viaţă pentru ca România să poată triumfa.
Filiera clandestină: Poarta libertăţii pentru fraţii din Bucovina
Poziţia geografică a comunei a dat naştere unei istorii ascunse, de o frumuseţe aparte. De pe malul celălalt al Siretului, din Bucovina stăpânită de austrieci, românii priveau cu lacrimi în ochi cum fraţii lor treceau Dunărea pentru a elibera ţara. Mulţi tineri bucovineni au decis să rişte totul: au trecut ilegal graniţa imperială prin apă sau prin vaduri ascunse, noaptea.
Prima lor oprire în România liberă era chiar în satele Fântânele şi Băneşti. Aici, localnicii, într-o complicitate perfectă şi asumată cu riscul închisorii, îi primeau pe aceşti voluntari bucovineni. Le ofereau haine civile uscate, o masă caldă şi călăuze sigure care să îi treacă mai departe spre centrele de recrutare din Botoşani, pentru a putea îmbrăca uniforma de dorobanţ sub tricolor. Gospodarii noştri deveneau astfel complicii sfinţi ai unui ideal naţional, transformându-şi casele în primele refugii ale libertăţii.
O datorie de onoare pentru prezent
Astăzi, când paşii ne poartă pe uliţele din Fântânele, Băneşti sau Stamate, ar trebui să ne amintim că sub praful drumurilor de azi stă îngropată sudoarea şi dârzenia unei generaţii de aur. Paginile prăfuite de arhivă sau înscrisurile de pe zidurile bisericilor nu sunt simple statistici reci, ci radiografii ale unui neam care a refuzat să mai fie sclav.
Contribuţia acestor sate la Războiul de Independenţă nu a fost o simplă anexă în cărţile de istorie, ci un efort total, o ofrandă de sânge şi grâu fără de care România de azi nu ar fi existat.
Când privim spre monumentele din comună, să nu vedem doar blocuri reci de piatră sau bronz. Să vedem chipurile gospodarilor Michiu Toader, Păduraru Mihai sau Butnaru Dumitru, care au dat grâul şi animalele lor pentru ca soldaţii să poată lupta. Şi, mai presus de toate, să ne scoatem căciulile şi să plecăm frunţile în faţa memoriei ostaşilor Ioniţă I. Vasile, Vizitiu V. Toader, a caporalului Vezeteu Teodor, a lui Gheorghe T. Cojocaru şi a lui Vasile a lui Dumitru. Ei au oferit României dreptul de a exista demnă pe harta lumii. Să le rostim numele cu mândrie din generaţie în generaţie, asigurându-ne că sacrificiul lor nu va fi niciodată acoperit de praful uitării!
Veşnică pomenire eroilor noştri!
SILVIU MIHAI
Comentarii