Scene de viaţă socială bucovineană

XI. Ceahor 1874 ş.u.

După cum s-a văzut prea bine, până acum tinerimea studioasă bucovineană a ţinut sus stindardul naţionalităţii prin întâlnirile organizate sub egida societăţilor din care făceau parte, fie ele la Cernăuţi sau la Viena, ceea ce nu înseamnă că nu mai existau astfel de „colocvii” culturale (şi nu numai) şi în alte locuri – am putea spune sporadice – cum ar fi, de exemplu, pentru că despre acestea au ajuns până la noi relatări bine întocmite, cele de la moşia din Ceahor, acolo unde, după „avansarea” lui Samuil Morariu – viitorul mitropolit Silvestru – la posturi onorifice (în care şi-a „adus obolul” din plin, în folosul cauzei bisericii, românilor, culturii) în capitala Cernăuţi, rămăsese paroh vrednic şi modest ginerele acestuia, preotul Artemie Berariu. Era aici, după cum o certifică vreo câteva relatări pronunţat literare, o oază în care tineretul mai ales – „bătrânii” ţineau hangul – puteau petrece, în mod profitabil, având punct de sprijin tot o studenţime aleasă, dar şi pe „căsenii” ce nu se dădeau în lături să-şi aducă aminte de tinereţile lor.

(La momentul acela, este bine să nu scăpăm din vedere şi faptul că astfel de „chermeze” erau prilejuri nimerite şi pentru a fi contractate mariaje durabile, dacă eventualii viitori parteneri erau compatibili. Pentru că, ştim asta, viitorul mitropolit avea în „cârcă” şi responsabilitatea morală a „căpătuirii” a două nepoate orfane. Pe de altă parte, tinerii studenţi, exersaţi în cântări, mai puteau face nişte repetiţii-reprezentări de gală, dat fiind că şi găzdaşii aveau înclinaţii – şi chiar pricepere – în acest domeniu).

Aşadar, să intrăm în atmosfera vremii prin intermediul unor Amintiri ale lui Constantin (Stănică) Berariu (1870-1929), scriitor, traducător, profesor universitar, director de teatru etc., unul dintre copiii Iulianei Berariu, fiica Mitropolitului Silvestru Morariu-Andrievici al Bucovinei şi soţia parohului Artemie Berariu (şi acesta vrednic om de cultură), publicate în „Floarea Soarelui” a lui Ilie E. Torouţiu, în mai 1927:

„Pe frontiera Moldovei, în dreptul comunei Buda, jud. Dorohoi, bunicul meu avea o pădure, moşioară, […] numită Hrabova, unde construise un conac de vară în pădure, şi în 1874 – eram atunci copil de patru ani – în preajma călugăririi sale, se hotărâse a trece proprietatea moşioarei asupra copiilor săi, unchiul meu Vasile Morariu şi mamei mele Iuliana. Cu acest prilej se făcu sfinţirea conacului, cu o mare serbare familiară. În ziua serbării soseau la pădure trăsuri peste trăsuri cu oaspeţi din Cernăuţi, între care şi familia Ştefanelli, cu tânărul Truţă Ştefanelli, membrul Academiei Române de mai târziu. Din Ceahor am venit toată cimotia, între noi şi două mătuşele tinere, leliţa Mărioara, cam de 18 ani, şi leliţa Ilenuţa Popescu, cam de 15 ani, cea din urmă cu ochi căprii vii şi drăcoşi, cu faţa pururi veselă”.

În acelaşi an 1874, cu precizarea lunii august, completează Constantin Morariu atmosfera câmpenească a mirificului loc unde şi-a găsit şi viitorul fericit prin „ochii căprii şi drăcoşi” ai Ilenuţei Popescu, care i-a devenit apoi soţie. Povestea însăilată în Cursul vieţii mele (manuscris din deceniul al treilea al secolului trecut, publicat integral de prof. Mihai Iacobescu în 1998) decurge în felul următor:

„A doua zi dimineaţă am înţeles că unchiul Samuil, fostul mitropolit Silvestru, dă, cu prilejul onomasticii sale, o petrecere în moşia sa Hrabova, un loc de vreo sută de fălci de pădure, arătură şi fâneţe, situat la graniţa Moldovei şi cumpărat foarte ieftin de la un boier din Moldova. La petrecerea aceea ne-am pornit din Mologhia unchiul Costachi, familia Iavoroschi şi eu şi pe la 10 ore dimineaţa am ajuns într-o poiană, unde ne-au întâmpinat foarte mulţi oaspeţi cu muzică şi cu împuşcături, petrecându-ne până la o casă nouă de pe muchea unui deal, lângă care era adunată mulţime de lume. […]

Ce frumos era de văzut atâta lume veselă legănându-se, în sunetul muzicii şi în razele calde ale soarelui, într-un lung şir împestriţat de pe culmea de lângă casă, pe coasta dealului la vale. Toată petrecerea a fost organizată astfel încât a trebuit să-l mulţumească pe fiecare. Unde era o poieniţă, societatea se oprea, tineretul începea danţul, iar bătrânii se aşezau pe laiţele de pe lângă mesele lungi, improvizate şi unele şi altele,, făcându-şi voie bună cu vinul şi cu berea puse la îndemână prin tufişuri.

Aşa am colindat din poiană în poiană până aproape de apusul soarelui, când s-a dat signalul de re-ntoarcere spre casă. Abia acolo ne aştepta adevăratul loc al petrecerii. În faţa casei era, adecă, o vâlcea rotundă, la mijloc nisipită pentru joc şi pe de lături împrejmuită de coaste înalte plantate cu copaci tineri. În vâlcea te coborai pe trepte săpate şi nisipite. La intrarea în ea erau puse la dispoziţia oaspeţilor felurite dulceţuri, iar pe marginile ei se aflau mese şi lăiţi pregătite cu toate cele de trebuinţă pentru cină. În dosul laiţelor de lângă coastele vâlcelei erau padmoluri acoperite cu covoare. […] Nu mai ştiu, la adusul ori la luatul talgerelor, o domnişoară s-a uitat la mine şi atunci mi s-a întâmplat şi mie veşnica poveste a ochilor.

După cină, locul petrecerii s-a schimbat deodată ca într-un rai. Pe cerul senin s-a ivit luna plină, prin crengile copacilor de pe coastele vâlcelei s-au aprins mulţime de lampioane de diferite culori, pe dealuri s-au aprins focuri mari şi de pe o culme un muzicant a început a cânta doina din trâmbiţă, fiind acompaniat pianissimo de ortacii săi din vale. Ţi se părea că nu mai eşti în lumea reală. Şi a mai cântat din vioară artistul Micher din Bucureşti, şi cu vocea o fiică a consilierului consistorial Ţurcan, chiar cu deosebire frumos a cântat un tânăr Steaua nopţii da lumină, era luna lui Brumar. Apoi s-a început danţul”.

Dacă tot a fost pomenit mai sus ruţă Ştefanelli, musai să-l ascultăm şi pe acesta cum foloseşte „umorul blând şi complice”, într-un „stil care se remarcă prin fluiditate, iar plasticitatea limbajului e pusă în evidenţă de rime interioare şi întorsături de vers, de cele mai multe ori generate de folosirea expresiilor populare” (l-am citat pe regretatul profesor Dan Mănucă), în O jalnică stihurire, păstrată în fondurile Fundaţiei Culturale „Leca Morariu” din Suceava, diriguită şi împărtăşită cu generozitate de doamna farm. Maria Olar (am publicat-o integral în revista „Convorbiri literare” din mai 2021)..

Chiar dacă stihurile care urmează poartă data 21 ianuarie 1876, atmosfera, ba chiar şi personajele, sunt aceleaşi. Adică, pentru a le cunoaşte mai bine: Iuliana Berariu (1845-1882), deja mamă a câtorva copii din cei 16 (?) cărora le-a dat naştere; fratele ei, Vasile Morariu (1850-1910), aproape nedespărţit tovarăş de fapte vrednice al lui Truţă Ştefanelli; Artemie Berariu-Ieremievici (1834-1922), om de cultură şi paroh cu casă grea, care nu se dă în lături să ia cu foc parte la petrecerea, să-i zicem, câmpenească; Atanasie Pridie (1850-1932), coleg şi prieten cu Vasile şi Truţă, „activist” în „România Jună” şi ulterior, pe plan naţional; Ilenuţa din Ceahor (Popescu, 1859-1923), viitoarea soţie a preotului Constantin Morariu de la Pătrăuţi; sora sa Mărioara Popescu, căsătorită şi ea cu un preot Iurcu – Silvestru Morariu le era tutore acestora; Ilenuţa Grigorovici din Bosancea, soţia lui Pridie – dar şi rubedenie a lui Mitropolitului Silvestru, a cărui mamă era o Grigorovici. Doamna Levescu – despre care nu ştim nimic (ni se întâmplă şi nouă!).

Şi acum: aduceţi-vă aminte (cei care aţi avut ocazia) şi încercaţi să savuraţi, alături de protagonişti, momentele de destindere profitabilă, chiar dacă aveau loc în toiul iernii:

Doamna mea cea proslăvită, vorba sfântă să ne fie

V-am promis, şi-mi ţin cuvântul, stihurind o poesie,

Şi cu voacea mea dogită, precum zice la scriptură

Mă rog jalnic, ah!, cetiţi-o la desert, după friptură,

Căci mă tem că de-aţi ceti-o înainte de mâncat

În grumaz v-ar sta sărmana, ca găluşca cu păsat. […]

După lungă pregătire, înarmaţi c-o balercuţă,

Ne-am făcut o cruce lată, ne-am trântit în săniuţă

Drăngănită şi antică ca corabia lui Noe

Şi-am plecat cu Doamne-ajută, dar păţirăm grea nevoie.

Armăsarii noştri falnici, ca cel Graur din poveste

Cu stea-n spate,-n loc pe frunte, de le-au mers prin lume veste, […]

Tot prin hopuri şi hârtoape ne hurducă, ne trântesc

Încât sufletul ne iesă, dinţii-n gură clănţănesc

În sfârşit cu mare trudă şi lipsiţi de ajutor […]

Acolo […] sobuliţa ne-ncălzeşte. Noroc!, nu ne-au dat afară.

Mai târziu bucate bune, ştrudel gingaş şi cu mere

Gänsebraten et caetera, şi păharele cu bere,

Întăritu-ne-au la fire, limba ni s-a dezlegat,

Am clocit măreţe planuri, şi ne-am prins la discutat.

Am vorbit despre pampuşte, despre dragoste, plăcinte,

Despre tot ce-i bun şi mare; şi-n sfârşit, ca om cu minte,

Berariu preotul începe o cazanie măreaţă

Despre-acele idealuri ce le-avem noi în viaţă.

D-ta, cinstită Doamnă, luminat-ai a mea minte,

Încât am uitat de toate, şi de bere şi plăcinte,

Şi cu straşnică voroavă, am vorbit de idealul

Ce mă zbuciumă pe mine. […]

După-aceea-ncepe iarăşi să vorbească Dl. Truţă.

Şi-au vorbit cu foc şi pară, dar în urmă s-a trezit

Că voroava lui adâncă pe meseni i-a adormit. […]

Văzând asta, Doamnă dragă, de la masă ne-am sculat

Şi cu mare şic atuncea de cfadril ne-am apucat […]

Berariu preotul atuncea între noi s-au mestecat

Şi cu graţie aleasă la cfadril s-a angajat,

Cu tulpanul său istoric de prin vremea de potop,

Ce-i servea de brâu duhovnic, şi mai ştii la care scop,

Au jucat de merse colbul, şi atâta de-nfocat

Că călcâile-i picase, şi ciubota a crăpat.

Pe când fratele Vasile asculta cu dulci fiori

Ce-i spunea Doamna Levescu, din cărţi pentru viitori,

Auzirăm glas de damă, cu ochi gingaşi şi duioşi:

„Precum văd, din Domni o samă par a fi cam somnoroşi!”.

Atunci eu cu Pridiuţă am cercat cu truditură

Din istorie, din artă, din ceaslov şi din scriptură,

S-arătăm că nu ni-i somnu, şi-am vorbit atât de dulce,

Încât cei ce ascultară nu se-ndură a se duce.

Gingaşa noastră voroavă, cuvântarea cea divină

Avu magică urmare, căci atunci o boare lină

Din văzduh lin se strecoară, pe pleoape se aşează,

Damele îşi pleacă capul, tainic toate-acum visează

Pe aripi de noapte somnul zboară lin şi-ncetişor

Şi sădeşte-n a lor inimi al dormirii tainic dor,

Întunericul misteric îşi întinde-a sale braţe,

Învăleşte-a lor fiinţă, damele dispar în ceaţă…

Şi când încetăm cu vorba, ne trezim că am pierdut

Toate damele din casă, tainic toate-au dispărut

Şi răpite-au fost de braţul magicului întuneric

Spre odihnă-n puf de pene, în pat moale şi misteric

Să se legene în gânduri, şi sub caldele oghealuri

Lipind geană lângă geană, să viseze idealuri. […]

Anul aniversar Ciprian Porumbescu ne trage de mânecă, aşa că trebuie să vedem ce ne mai împărtăşeşte alt nepot morărean, preotul Alecu Berariu, din cam aceeaşi perioadă:

„[…] Pe când era Porumbescu teolog la Cernăuţi, petrecea adesea în casa părinţilor mei, la Ceahor. Nu venea singur, ci însoţit de mai mulţi tineri, parecă anume aleşi ca să facă muzică instrumentală şi vocală. Ciprian Porumbescu cu vioara, Constantin Morariu la flaut, Isidor Ieşan cu ghitara, mama mea Iuliana la pian. Apoi doinele şi romanţele cântate cu voci admirabile de George Popescu, Iancu Cucinschi, Morariu şi Ieşan, în îmbinare cu glasurile îngereşti ale mătuşilor mele, copile tinere, te înălţau sufleteşte până în slavă. Iar de producţie literară se îngrijea mai ales Truţă Ştefanelli, fostul membru al Academiei Române. Uneori era de faţă la aceste petreceri şi bunicul meu, Mitropolitul Silvestru Morariu, el însuşi un mare cântăreţ, care venea ca la neamuri; îi citeai din faţă bucuria ce-o simţea văzând un tineret atât de entuziast şi iubitor de artă şi frumos. Dintre aceşti tineri, unii au şi ajuns să fie fala neamului românesc, ca însuşi Porumbescu, preotul Constantin Morariu, Truţă Ştefanelli, iar alţii au ocupat stări sociale înalte şi conducătoare, pentru români o raritate pe acele vremuri, ca Vasile Morariu, Afanasie Pridie şi alţii. Şi aşa, cu lectură, cu muzică, cu discursuri şi toaste înflăcărate la o masă bogată, răsăreau multe idei şi ne însufleţeau sentimente calde, ce ne apropiau de idealul nostru naţional, întregirea neamului.

[…] Din societatea care înveselea casa părinţilor mei nu mai trăieşte nimeni, afară de octogenarul Aftanasie Pridie şi eu, care eram pe atunci băiat mai răsărit.

Văd şi casa moldovenească în care a sălăşluit această societate. Sărmana, e deşartă, dărăpănată şi abia ce se ţine pe tălpile sale. Ea îşi cântă cântecul lui Barbu Lăutarul, pe care l-a deprins odată de la vestitul basist Iancu Cucinschi:

Dragi boieri din lumea nouă,

Ziua bună vă zic vouă,

Eu mă duc, mă prăpădesc,

Ca şi-un cântec bătrânesc.

E târziu şi mă furişă somnul, şi ca prin vis zăresc încă titlul unuia din ultimele sale opuri, Tempi passati. Şi şoptesc: tempi passati… tempi passati… dulci amintiri… dulci…”.

(A. Berariu, Ciprian Porumbescu. „Dulci amintiri”, în „Glasul Bucovinei” de la 1 mart. 1931).

LIVIU PAPUC