Februarie (Faur sau Făurar), ultima lună din Calendarul roman, este un timp de pregătire pentru începutul noului an agrar (la 9 martie). Acum, când „crapă ouăle sub corb”, meşterii fierari solicitaţi de săteni reparau uneltele agricole, ascuţeau brăzdarele plugurilor.
La 2 februarie Biserica sărbătoreşte Întâmpinarea (Stretenia) Domnului sau prezentarea lui Iisus la templu. Bătrânul Simion, drept trăitor în rânduiala Legii, insuflat de Duhul Sfânt, a rostit în momentul când l-a primit pe prunc în braţe un cuvânt profetic: „Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne, căci văzură ochii mei mântuirea Ta, lumină spre descoperirea neamurilor şi mărire poporului Tău Israel” (Lc. 2.21-31).
Sărbătoarea a fost celebrată în Ierusalim (spre sfârşitul secolului IV), mai hotărât din vremea lui Justinian (544). S-a numit Quadragesima, apoi Hipopante Domine. În Biserica romano-catolică s-a numit Festum Purificationis Beatae Maria Virginis, înscrisă în cultul extins al Mariei (mariologie) – în timpul papei Gelasie (494).
La 10 februarie este sărbătorit Sf. Haralambie, taumaturg, invocat în boli grele, mai ales când a bântuit ciuma (vezi iconografia creştină). În această zi, în satul românesc vechi erau în toi descântecele şi vrăjile. Dragobetele (24 februarie) era un sinonim al zeilor Cupidon (roman) şi Eros (grec). Această zi, a îndrăgostiţilor, dar şi a păsărilor bucuroase de împerechere, când instinctul se „abate şi la păsări de vreo două ori pe an” (v. Eminescu, „Scrisoarea a IV-a”), Dragobetele (fiu al zeei carpatice Dochia) nu-i tot una cu Valentinul importat de tinerimea fără cultură tradiţională. Ziua era considerată drept „cap de primăvară”, Biserica sărbătoreşte acum Aflarea capului Sf. Ioan Botezătorul (24).
Din Calendarul popular al lunii Februarie sunt de reţinut următoarele sărbători: Trif sau Ziua Omizilor (1 februarie, la 40 de zile după Crăciun), Stretenia (2 februarie), Martinii de iarnă 1-3 februarie – în 2 februarie este ziua Martinului cel Mare sau Ziua Ursului. Triful popular, sau Trif Nebunul, este foarte asemănător cu Sf. Mucenic Trifon din Calendarul bisericesc (sfârşitul perioadei de împerechere a lupilor). Ca să ne dumirim, e destul să citim cu atenţie rugăciunea-blestem din Molitvelnicul ortodox:
„Vă blestem pe voi, fiarele cele de multe feluri, viermii, omizile, gândacii, lăcustele, şoarecii, cârtiţele şi puricii, şi tot felul de muşte, molii şi furnici, viespi şi urechelniţe şi tot felul de jigănii ce se târăsc pe pământ şi păsări ce zboară, care aduc stricăciuni şi pagubă holdelor, viilor, pomilor şi grădinilor (…) duceţi-vă în munţii cei pustii, în copacii cei neroditori (…). Iar de nu mă veţi asculta pe mine şi veţi călca blestemul cu care v-am blestemat, nu vă voi pedepsi eu smeritul şi nevrednicul Trifon, ci Dumnezeul lui Avraam şi al lui Isaac şi al lui Iacov (…) ca să trimită pe îngerul Său, care stă peste fiare, şi cu fier şi cu plumb vă va lega şi vă va omorî (…) încă şi păsări, fiind trimise prin rugăciunea mea, vă vor mânca pe voi”.
Rugăciunea, azi vetustă, folclorică, este de fapt un blestem foarte asemănător cu cele din repertoriul vrăjitoarelor care invocau numele instanţei supreme, Sf. Treime, heruvimii şi serafimii, îngerii „cu miile de mii şi cu milioanele de milioane”. În numele acestor puteri suprafireşti se încheiau, de altfel, şi documentele în care erau prevăzute daniile din epoca medievală. Rugăciunile lui Trifon se aseamănă şi cu moliftele/exorcismele aspre ale Sf. Vasile cel Mare, ori cu cele mai blânde ale Sf. Ioan Hrisostom, citite cu solemnitate şi frică mare în ziua de An Nou. Trifon a lăsat în literatura liturgică o pagină colorată, pitorească, o inedită filă de zoobotanică populară. Ce paradox: tata Noe, salvatorul speciilor, a adunat toate gângăniile în uriaşa sa arcă, iar Trifon creştinul le alungă, sortindu-le pieirii! Oricum, în timpurile moderne, fabricile de substanţe toxice funcţionând profitabil, Trifon nu mai are căutare. Pier „jigăniile” de toate felurile, dar nici oamenii nu trăiesc prea mult.
Comentarii