Plutind la ora înserării prin melancolia lui Brumar, m-am oprit lângă un trandafir singuratic. Adăpostit sub streşina unei vechi clădiri îmi zâmbea timid, dar şi un pic victorios, rezistent la atingerea târziului de toamnă. Mai răspândea adieri înmiresmate cu amintirea eternei frumuseţi. Parcă mă aştepta, îmi şoptea să mă opresc o clipă… I-am ascultat chemarea, încercând să descifrez cuvântul din mireasma florii. „Cuvântul de pace – mireasma trandafirului”, mi-au tresărit în inimă urmele lăsate prin Cernăuţi de maica Elena, rostitor la Voroneţ. Ziua de 14 noiembrie încă nu se sfârşise, deşi se lăsa liniştitor amurgul, acoperind cu „cuvântul de pace” al trandafirului toate din jur – şi farmecul frumuseţii apusului de soare, şi privelişti mai puţin plăcute ochilor. Revenind la lumea noastră, cu minunile moderne, am sunat-o pe maica Elena, dăruindu-i simbolic, de ziua ei, acel trandafir. O să-l caut şi la acest apropiat 14 noiembrie, când îşi aniversează binecuvântatul jubileu. Iar de nu-l mai întâlnesc sub streşina străvechii urbe, îl voi găsi în inimă, în suflet, pe raftul de cărţi, în lacrima gândurilor curate, căci atât de mare îmi este trebuinţa de mireasma trandafirului cu un cuvânt de pace. Îmi potolesc nevoia de gânduri luminoase, de lacrimi pentru rugăciune, de multe, multe sfaturi înţelepte ce nu se prea lipesc de nevrednicia-mi lumească, preluate din cărţile dăruite de monahia Elena, cu evocarea momentelor când o întâlneam la Cernăuţi în prag de toamnă, în ajunul sărbătorii Limbii Române, pe calea cea mai luminată lăsată de Dumnezeu pentru a ajunge la inima oamenilor, înzestrată cu miresmele Cuvântului. Am consemnat nu o dată în cronicile despre vizitele ei la Cernăuţi aceste momente, însă cred că lucrurile frumoase merită să fie repetate. Iată doar unul dintre acestea, întipărite, probabil, în inimile multora care au ascultat-o în scurtele-i vizite la Cernăuţi: „Singura noastră cale spre inimile oamenilor este Cuvântul… Cuvintele au şi mireasmă: cuvântul de rugăciune – mireasma busuiocului; cuvântul de blândeţe – mireasma pâinii coapte; cuvântul de dragoste – mireasma crinului alb; cuvântul de durere – mireasma pelinului; cuvântul de pace – mireasma trandafirului”.
În răstimpul de la prima întâlnire, anul 2009, şi până la ultima întrevedere – martie 2020, am adunat de la monahia Elena Simionovici mai multe cărţi decât cuvinte. De câte ori a fost pe la noi, împreună cu monahia Gabriela Platon, actuala stareţă, oblăduite de binecuvântarea măicuţei stareţe stavrofora Irina Pântescu, ne-a lăsat daruri de carte, din care sorbim apa vie a credinţei. Simt atât de duios miresmele cuvintelor, evocând neuitatele întâlniri. Prima, în prag de toamnă 2009, a fost marcată de lansarea la Cernăuţi, în Casa Naţională a Românilor, a cărţii de poveşti „Fetiţa şi Broasca Ţestoasă”, apărută şi în veşmântul limbii ucrainene – un dar al scriitoarei Doina Cernica pentru copiii din nordul Bucovinei. Tot atunci a fost vernisată în premieră expoziţia personală a artistei plastice Dany Madlen Zărnescu, plecată de prea timpuriu în veşnicie, dar neuitată până astăzi de cei care i-au preţuit originala creaţie. Un mănunchi de raze purificatoare au adus atunci şi cărţile monahiilor Elena Simionovici şi Gabriela Platon, îndeosebi impresionând excepţionalul volum „Voroneţ”, cu studiul introductiv de dr. Gabriela Platon. Au fost momente de divină revelaţie, când Albastrul de Voroneţ a armonizat cu austeritatea luminoasă din negrul pictoriţei Dany Madlen Zărnescu şi universul de basm al scriitoarei Doina Cernica. De atunci, o numesc pe maica Elena „rostitor la Voroneţ”, deşi o cunosc destul de bine ca scriitoare, apreciată de îndrumătoarea ei, stavrofora Irina Pântescu, prima stareţă a Sfintei ctitorii ştefaniene, drept „prima ucenică a Voroneţului care s-o apucat să utilizeze condeiul”. O numesc „rostitor” pentru că am reţinut de la prima întâlnire răspunsul monahiei la întrebarea cât este de adevărat că frescele de la Voroneţ sunt trepte ale iubirii lui Dumnezeu faţă de oameni şi dacă aceste trepte nu numai că ne apropie de divinitate, ci îl coboară şi pe Dumnezeu spre noi: „Aş zice că pe dreptate nu numai Voroneţul are această putere divină. Dacă tot aţi provocat acest lucru, eu, monahia Elena, rostitor la Voroneţ, le arăt privitorilor mei cerul şi le spun că aşa trebuie să fi arătat cerul în vara anului 1547, când pictorii necunoscuţi au luat o fărâmă de cer şi au pus-o pe perete să înfrunte veacurile. Au coborât cerul pe pământ ca să ne ridice pe noi, oamenii, la cer. Deci, nu cred că ajunge cineva la noi, indiferent de credinţa sa, ori chiar de nicio credinţă, care să nu rămână transfigurat de frumuseţe, dacă nu de frumuseţea credinţei, măcar de frumosul ca atare…”
De la acest răspuns gândul mă readuce la memorabila sărbătoare de suflet din pragul lui 1 septembrie 2009 – cu poveştile Fetiţei, culoarea veşmintelor monahale din colajele lui Dany, cu prinosul de spiritualitate al obştii Voroneţului. De multe ori am rememorat în gând şi în glas: „Venind încoace, m-am gândit la citirea cuvântului rostit în limba maternă. …În limba română sunt multe verbe, dar dintre toate m-aş opri la verbul „a rosti” – cel mai perfect verb care se poate spune despre cuvânt. Când rosteşti cuvântul în limba maternă eşti cel mai convingător. Noi, care din mila lui Dumnezeu le vorbim celor ce vin la mănăstire în alte limbi, am avut prilejul să urmărim reacţia ascultătorilor. Odată le povesteam, în română, de credinţa noastră şi de alte credinţe la nişte turişti din Bangladesh, iar cineva le traducea. Oamenii, transfiguraţi de frumuseţea sfintei picturi, dar şi de armonia limbii noastre, cu toate că nu înţelegeau, mă ascultau atent, spunându-i apoi translatorului că maica le-a vorbit cu inima”.
Ce fericire şi ce nease-muit har să le poţi vorbi oamenilor cu inima!
MARIA TOACĂ
Cernăuţi
Comentarii