În numărul precedent al „Craiului…” a luat sfârşit „darea de seamă” preponderent studenţească (pentru că aşa a fost solicitarea lui Arcadie Dugan?), mai departe lăsându-ne pe noi să-i completăm biografia, aşa încât spicuim din „nota” lui S.P. Portius din „Gazeta Transilvaniei” faptul că în aceeaşi adunare generală în care a fost ales, sub bagheta noului preşedinte Sev. Procopovici Junimea „a numit membri onorari pe prea onoratii Domni: Alesandru baron Vasilco, Nicu cavaler de Hurmuzachi, parochul Artemiu Berariu, consiliariu Mihaiu Pitei, profesor de univers. Ion Sbierea, profesor Ion Bumbac”.
Nouă însă ne place să mai adăstăm asupra cunoştinţei şi colaborării cu Ciprian Porumbescu, pentru că există aici – ca şi în relatările similare ale lui Ionel Calinciuc, publicate de noi cândva în „acestaşi” (cuvânt mult îndrăgit de Leca Morariu) ziar „Crai nou” – unele amănunte de atmosferă care ne „feresc/păzesc” de absolutizarea realizărilor tânărului stupcan – ale cărui valoare şi merite sunt de neatins, dar care ni se pare firesc a fi luat fiinţă şi în prezenţa unui mediu favorabil, propice, încurajator. (Cam acelaşi lucru ni-l împărtăşesc şi amintirile lui Constantin Morariu, în Cursul vieţii mele, din care reiese clar colaborarea celor doi într-ale cântării).
Să mai adăugăm precizarea că despre „primul bal formal” studenţesc se găsesc amănunte în pomenitul volum Scene de viaţă bucovineană, după care, urmând informaţiilor din Enciclopedia Bucovinei, ne-am mutat temporar la Liceul din Pomârla, unde nu ne îndoim că l-a momit (ca şi pe alţii) directorul acestui stabiliment, bucovineanul Samson Bodnărescu, pe care Societatea ieşeană Junimea îl înscăunase încă de la începuturile memorabilului gest al boierului Anastasie Başotă (lăsând acesta, prin testament – contestat de fiica sa – reglementări clare ale înfiinţării acestui centru de culturalizare al copiilor/tinerilor din zonă, sub epitropia unor cunoscuţi junimişti: Vasile Pogor, Ioan Ianov ş.a.), şi, apelând la „memoria” oferită de gazete, extragem din Anuarul Liceului „Anastasie Başotă” din Pomârla (1879-1907), apărut la Iaşi în 1907, de la pag. 11:
„Generaţiile de elevi de atunci, dintre care mulţi şi-au creat cariere şi situaţii destul de respectabile în viaţa publică, datoresc recunoştinţă corpului profesoral din acel timp, recrutat în mare parte dintre absolvenţii români ai universităţii din Cernăuţi şi Viena, care, aproape toţi, după o activitate sinceră şi serioasă, s-au reîntors în Bucovina şi au devenit profesori definitivi la liceele de acolo, făcând fală catedrelor ce le ocupă. De asemenea se cuvine o lacrimă de pietate mormântului lui Samson Bodnărescu, originar tot din Bucovina, fost 23 de ani director, care cu zel neobosit a dirijat instituţiunea până în ziua de 18 februarie 1902, când a trecut la cele eterne”.
Evident că unul dintre vrednicii profesori pomeniţi mai sus a fost şi Severin Procopovici, a cărui „fişă a postului” o găsim de asemenea figurând în cuprinsul anuarului: profesor de latină, elină, franceză, română şi muzică vocală, între 15 apr. 1889 şi 12 mart. 1894:
După o viaţă de lipsuri (în măcar două rânduri „Gazeta Bucovinei” dă seamă despre returnarea unor împrumuturi pe care le efectuase din casa „Şcolii române” din Suceava, sume deloc neglijabile pentru vremurile acela), iată că aflăm succesul repurtat în dec. 1895: „D-nii Severin Procopovici şi Ioan Fleischer au făcut cu succes bun examinul de profesură pentru liceu. Ambii au fost profesori la gimnasiul din Suceavă”, pentru ca la scurtă distanţă (mai facem o paranteză – era „scurtă”, pentru că administraţia austriacă „nu dădea prin băţ” să-i promoveze pe românii cu calităţi dovedite în posturi mai pe măsura capacităţilor), în 25 ian./6 feb. 1896 aflăm: „Candidaţii de profesură Severin Procopovici şi Hubart Kargl sunt denumiţi suplenţi la gimnasiul de stat în Rădăuţi”.
Aici trebuie să ne oprim din mersul avântat, pentru a face nişte „comentarii/corecţii”, revenind şi la „fişa postului”, din care rezultă că şi-a întrerupt activitatea la Pomârla în primăvara lui 1894, şi nu în 1896 (cf. Enciclopedia Bucovinei). Ce a făcut în perioada de „hiatus” ne spune anunţul anterior, care-l creditează ca „profesor la gimnaziul din Suceavă”, alături de Ioan Fleischer. Mai departe, avem parte şi de surpriza numirii la Rădăuţi, despre care nu aveam niciun fel de informaţii. Dar ne sare în ajutor – ca de atâtea alte ori – presa noastră, la care apelăm cu încredere, pentru a afla una-alta.
Odată cu ajungerea în oraşul primei necropole domneşti a Moldovei, aripile activului şi talentatului „produs” al şcolii Junimii cernăuţene se deschid, iar efectul baterilor acestora se manifestă (în afara faptului că viaţa îi devenise „mai uşoară”, odată ce se înscrie ca donator de sume în interesul Internatului pentru studenţi români în Cernăuţ – 5 fl. apoi 10 fl. – în al cărui comitet de conducere şi figurează, din 6 iul. 1896, ca „sub-cassar”) prin participarea, mai întâi „la grămadă cu alţii”, apoi ca „prim solist”, la acţiuni organizate în folosul acestuia. Astfel, aflăm că „românii din Rădăuţi şi împrejurime, într-un mod de tot considerabil”, au participat la o „strângere de fonduri”, în următoarele împrejurări:
„Sala de tir, deşi modest decorată, producea impresiuni plăcute. La oarele 9 seara din ziua de 3/15 l. c. s-a început concertul, executat cu mult succes de un cor mixt, sub conducerea dibace a cunoscutului dirigent prof. S. Procopovici. Cele mai alese cântece naţionale compuneau programul, şi preciziunea executării te făcea să uiţi că asişti la un concert de diletanţi. Nici o mirare dacă fiecare piesă a fost repeţită sub aplauze frenetice. […]. Pentru prea frumosul merit ce şi l-a câştigat dl Procopovici ca dirigent, dânsul a fost necesitat să apară de repeţite ori pe scenă, satisfăcând dorinţei publicului încântat” („Gazeta Bucovinei”, 11/23 iul. 1896).
Un alt corespondent vine cu amănunte: „Era în iarna anului acestuia, în Dumineca lăsatului de brânză, când bază se puse, de unele persoane cu vază din oraşul Rădăuţi, unui cor mixt, care avea de scop să înveţe şi să execute cântări liturgice în biserica de aici. Acest cor, compus din domnişoare şi domni cântăreţi, sub conducerea iscusită a profesorului gimnazial Severin Procopovici, pe care o soarte bună îl dărui atunci rădăuţenilor, făcu un astfel de progres încât nu după lungă vreme, spre marea mulţămire şi spre zidirea lăuntrică a credincioşilor, el fu în stare să execute cântările cele frumoase ale liturghiei noastre în biserica din loc” („Gazeta…” din 22 aug/3 sept.).
Rădăuţeanul din mine mândrindu-se cu prezenţa lui Severin Procopovici şi pe malul Topliţei, încheiem aici segmentul de viaţă al acestuia, care se pregătea pentru „translarea” către locul „desăvârşirii” unei activităţi care nu a luat sfârşit decât odată cu… „ultimul suspin”.
LIVIU PAPUC
Comentarii