Prin anii ’60, ’70, a fost o campanie naţională împotriva pantalonilor purtaţi de fete şi a pletelor băieţilor, care, cică, prin noul lor fel de a se purta, puteau altera viitorul comunist al societăţii.
În satul Lisaura erau două surori, amândouă foarte frumoase (de-ale lui Haralam), care, atunci când mergeau în oraş, se îmbrăcau cu pantaloni destul de strâmţi, de le puneau unora imaginaţia la încercare, încât nu şi le puteau închipui decât dezbrăcate. Într-o zi, un miliţian mai vigilent le-a tăiat pantalonii în zona feselor şi, astfel, le-a obli-gat să nu mai vină îmbrăcate aşa, căci le stătea bine şi cu rochiţe, numai să nu fi fost prea scurte.
În anul întâi de facultate, am venit odată la Suceava cu avionul, decolând din Bucureşti, de pe Aeroportul „Băneasa”. La intrarea pe aeroport, un alt miliţian, tot vigilent, mi-a anulat buletinul ce îmi fusese dat la vârsta de paisprezece ani (în Suceava, la Cinematograful „Tineretului”, când tuturor copiilor le-a fost prezentat şi filmul sovietic „Saşa”). Cică nu semănam cu fotografia, având părul peste urechi. Am fost nevoit să-mi fac un nou buletin, numai că, făcându-l în Bucureşti, nimeni nu s-a sesizat că părul îmi acoperea urechile… Într-o vacanţă, un alt miliţian vigilent m-a oprit în Suceava pe strada mare, fiindcă aveam părul peste urechi. Nu a putut să-mi facă nimic, deoarece semănam şi la păr cu cel din fotografia din buletin.
Un prieten, care este acum medic primar obstretică-ginecologie la un spital din judeţul Argeş, mi-a povestit ce a păţit el în studenţie (anii ’70) din cauza părului mai mare. A intrat în sala de examen, şi până să tragă biletul cu subiectele la care urma să răspundă, profesorul a venit şi s-a învârtit în jurul lui, examinându-i pletele. „Nu, nu eşti dumneata. Eu îl cunosc pe studentul acela. Nu, nu eşti dumneata. Nu pot să te primesc!”
Prietenul meu a înţeles mesajul, a mers în oraş (Iaşi) şi s-a tuns. Când a revenit: „Vai, bine că ai venit”, i-a zis profesorul. „S-a prezentat unul pletos, neîngrijit, care s-a dat drept dumneata. Noroc cu mine că te cunoşteam şi m-am prins, altfel puteai să pierzi examenul”.
***
În anul trei am făcut cursul de Hidraulica Maşinilor-Unelte cu profesorul Oprean. Părea o persoană destul de dură şi distantă; preda cursul şi ieşea imediat din amfiteatru, privind doar spre ieşire. Odată, s-a dat cumva mai prietenos şi ne-a povestit despre un student care a tras biletul şi, când a ieşit să-şi susţină subiectele, a început cumva mai timid. A sesizat că profesorul nu prea era atent la ce îndruga el, a prins curaj, şi i-a dat înainte până la final… „Pentru tot ce mi-ai spus dumneata până acum ai nota trei. Doreşti să-ţi pun întrebări suplimentare, poate îţi dau patru?”
***
Am avut un profesor (Popa) la Teoria Mecanismelor, care îşi dăduse doctoratul undeva prin Belgia sau Olanda. La el aveai voie să tragi şi al doi-lea bilet, dacă tu considerai că n-ai fi putut răspunde atât de bine la primul. La al doilea bilet îţi scădea un punct la notă. Chiar eu am tras al doilea bilet şi în loc de nouă mi-a dat opt. Oricum, am fost mulţumit.
Un alt caz îl ştiu de pe internet, dar nu cred că este adevărat. Cică un student a tras un bilet, s-a uitat la el şi l-a pus înapoi cu faţa în jos. A tras al doilea bilet şi tot aşa, l-a pus cu faţa în jos. După mai multe încercări, făcând exact acelaşi lucru, profesorul i-a cerut carnetul şi i-a dat nota cinci. Asistentul l-a întrebat pe profesor de ce i-a dat cinci fără să-l asculte. „După cum citea biletele, înseamnă că ştia ceva.”
***
În anul întâi, în sesiunea din iarnă, am avut şi un examen la Chimie. Din cele trei subiecte care erau pe biletul pe care l-am tras, la două am putut răspunde, iar la al treilea i-am spus profesorului (Camboli) că nu-l ştiu. M-a notat, totuşi, cu şase; deci m-a trecut.
După examen, în drumul dintre vechiul sediu „Polizu” şi căminul din Regie m-am nimerit să vin pe jos împreună cu colegul meu de grupă Mirel. În apropierea Gării Basarab, Mirel mi-a propus să intrăm într-o „bombă” locală şi să bem un rachiu. Atât reţin că era o putoare de rachiu, care nu avea cum să-mi placă, şi că Mirel mi-a dat un foarte util sfat: „Să nu spui niciodată la examen că nu ştii; spui că nu-ţi aduci aminte”.
Acum, trebuie să recunosc că Mirel chiar era un fenomen. Mama lui era ori educatoare, ori bibliotecară, iar taică-său era judecător. Mirel citise toate cărţile de beletristică din biblioteca oraşului său. Avea o cultură generală încât puteai să discuţi cu el absolut orice subiect. În facultate, a făcut şi regie de teatru şi a luat chiar locul întâi pe centrul universitar Bucureşti, cu o piesă de Eugen Ionesco. Se întâmpla câteodată că acest Mirel lipsea câte o săptămână de la cursuri, pentru a citi beletristică, a merge la spectacole şi pe la diferite crâşme din Bucureşti, cărora le mai trăgea câte o ţeapă; consuma şi dispărea, chipurile la WC, lăsând pe masă un pachet desfăcut de ţigări Carpaţi.
La sesiunea din toamnă a anului doi m-am nimerit să stau în aceeaşi cameră la „303” (fostele grajduri regale) împreună cu Mirel şi cu încă un alt coleg (poreclit Ceoace), bun prieten de pahar cu Mirel. Eu îmi lăsasem (nu m-am prezentat) trei examene pentru toamnă, în ideea că mă voi pregăti mai bine; mi-am stricat toată vara, amânând învăţarea pe „lunea viitoare”. Mirel picase nişte examene în vară, printre care şi Fizica, unde erau peste 30 de cursuri şi profesoara (Vencov) era un fel de sperietoare pentru studenţi.
Dacă eu învăţam în bibliotecă, Mirel „învăţa” în cameră. Aveam făcută o programare a cursurilor pe fiecare zi şi reuşeam să le termin cam cu două zile înainte de examen. Îmi mai rămânea o zi liberă pentru recapitulare şi relaxare. Cu o zi înainte de examenul de la Fizică, i-am propus lui Mirel să mergem la un film la cinematograful din Cotroceni, foarte aproape de unde eram noi cazaţi. „Eu nu fac greşeli tactice”, mi-a răspuns Mirel. Parcursese doar primele şase cursuri şi exact în aceeaşi situaţie era şi cu două-trei zile mai înainte.
M-am nimerit cu el în sala de examen. Trăsese un bilet şi un subiect era din primele şase cursuri. Mirel avea darul vorbirii şi, efectiv, a zăpăcit-o pe profesoară cu primul subiect. „Vezi, când vrei se poate”, i-a zis profesoara şi i-a dat zece. La al doilea subiect, profesoara a încercat să-l ajute; ce spunea profesoa-ra, acelaşi lucru îl spunea şi Mirel, doar cu alte cuvinte… Când a vorbit profesoara, când a repetat Mirel şi cum să nu-l treci când te-a impresionat cu primul subiect şi are habar şi despre al doilea.
La al treilea subiect era o problemă la care te asculta asistentul. Ne-am nimerit să fim la două table alăturate; Mirel era în stânga mea. A umplut tabla cu tot felul de formule şi calcule, iar în partea de jos a pus un rezultat în chenar. Când s-a uitat asistentul, i-a spus că nu e bine, dar i-a dat şi nişte indicaţii. Mirel a şters tabla şi a luat-o de la capăt cu tot felul de formule, calcule şi un rezultat în chenar. A pus mâna pe burete şi când a trecut asistentul prin spatele lui, Mirel s-a întors şi i-a spus: „Acum e bine!”. Asistentul n-a apucat să vadă nimic din ce scrisese Mirel, căci în secunda ur-mătoare tabla a fost ştear-să… Una peste alta, pentru cele trei subiecte de pe biletul tras şi pentru doar şase cursuri învăţate din-tr-un total de peste treizeci, Mirel a fost notat cu şase. Eu am luat şapte.
***
În anul trei, acelaşi Mirel a fost lăsat repetent fiindcă a fost prins copiind la exa-menul scris de la Organe de Maşini (profesor Rădulescu). Foaia de curs de pe care copia i-a scăpat din mână şi a căzut între rândurile băncilor din amfiteatru. După scris, a fost identificat şi cel care i-a dat foaia; a fost lăsat şi el repetent.
CONSTANTIN PAPUC
Comentarii