În afara Timpului, doar Treimea. În Clepsidra din palma Celui care măsoară timpul universal laolaltă trecutul, prezentul şi viitorul. Precum pe drumul nesfârşit al Colindelor: Trei păstori. „Trei păstori se întâlniră/ şi aşa se sfătuiră…”. Şi în pragul stânei tot trei, dacă nu cumva chiar aceiaşi de sub steaua Crăciunului, încruntaţi şi nedumeriţi poftind cu dreaptă măsură să împartă infinitatea mioritică. Fără buluc de vorbe am spune că tot ce are stare în statornicie e sub semn treimic. Acoperişul lumii se odihneşte pe trei stâlpi: unul e păstorul, altul e morarul şi celălalt e olarul. În lăuntrul acestora e însuşi Cel ce este. Dar aici nu am a face vorbire despre începutul lumii, despre care oricum nu ştim nimic. Cine ştie unde şi când s-a ivit primul om, cum arăta el, cum îl chema? Sunt surse pe care le acceptăm cu lejeritate, fără un efort de decriptare a originilor neamurilor, mai mult rătăcindu-ne decât iluminându-ne. Dar spuneam că nu începutul lumii noastre neterminate, nici sfârşitul ei absolut inutil nu mă cheamă la înflorit cuvinte, ci numai acei Trei păstori care au găsit cheile veşniciei şi i-au dezlegat izvoarele: Ilie Cazacu, Sidor Andronicescu şi Mihai Lăcătuşu.
Toţi aceşti oameni de la munte, dacă nu cumva chiar munţi, vieţuind mai mult în cer decât pe pământ, au avut pe creste statura domnilor biruitori mândri privind cetatea din şeile cailor. Toţi trei au fost cântăreţi de se întorceau apele la deal când îi auzeau, risipitori de mărgăritare şi magice oglinzi cu licăre de noroc. Singurătatea i-a învăţat să cânte. De darurile lor s-a umplut cutia de rezonanţă a Pădurii. Din prispa casei lor şi peste pârleazul stânelor întemeiate în sihăstrii nu vedeau decât cerul. Plata le-a fost puţină: un boţ de mămăligă, o gură de rachiu alunecând din balercă ori, la ospăţul celor fudui, câte un bănuţ boieresc. Şi Cazacu, şi Andronicescu, şi Lăcătuşu au fost ţărani din neam de ţărani. Au deprins cântecele de la părinţi şi bunici, din neamul care s-a tot revărsat printre rădăcini şi bolovani şi răstoace. Precum apa care nu ştim de unde vine şi unde se duce, după tipicul de demult, pantha rei, care nu-i doar filosofie a apelor, ci a tot ce suie şi coboară, ori suie să coboare. Cântecele lor, precum foşnetul pânzei aspre din veşminte, cum a scris Alex. Ştefănescu despre agrăirea lui Ion Gheorghe, vin din limba în care au plâns şi s-au bucurat „pe la vatra lor ţăranii”, cum văzură ochii părintelui Mateevici. Vin zicerile lor, poate chiar din davele întemeietorilor, de sub un cer barbar. Aşa i-ar fi auzit şi văzut şi Brăiloiu şi Gusti şi, desigur, străinii: Ilie Cazacu, Sidor Andronicescu, cobzarul Crihan şi o echipă de dansatori care au surprins Londra în 1937, o bună parte din zestrea lor fiind stocată în Arhiva de Folclor, în diverse înregistrări. Surprinzători sunt aceşti oameni prin măiestria care atinge pragul de sus nu prin „ştiinţă”, ci prin neabătuta lor fidelitate faţă de simplitate. Lăutarii români bucovineni evită înfloriturile specifice melosului ţigănesc, dar şi pe cele „domneşti”, preluate de la instrumentiştii altor etnii ori strecurate chiar din clavirele şi flautele vieneze. În taraful nostru ţărănesc vechi erau destule vioara, fluierul şi cobza, mai târziu o dobă sau o voce doinitoare ori un urător-strigător.
Ilie Cazacu, născut la Botoş, Fundu Moldovei (19.06.1903 – 16.03.1979), a cântat la fluier. Sunetele lui erau mărgelate, ca nişte picături de ploaie desprinse de streaşină, când nori-s bogaţi ori după ce se arată curcubeul. Sidor, prietenul său, i-a făurit şi dăruit un fluier mic, anume armonizat cu vioara. Îmi închipui că unul din cele de el meşterite căci Sidor, ambiţios şi inventiv, cioplind, măsurând şi potrivind tot felul de „jucării” din lemn, retras zilnic în atelierul său începuse să fie în ochii sătenilor un om ciudat. Nimeni nu bănuia ce tot îl ţinea ursuz între sculele sale. În 1917 Sidor Andronicescu (14.04. 1892 – 6.01.1981) şi-a cumpărat o vioară şi nu s-a lăsat până nu a învăţat singur cum se calcă strunele şi cum trebuie să fugă arcuşul. Când a deprins bine trilurile scripcii şi-a făcut un taraf. Primul chemat – la nunţi şi hore săteşti – a fost fluieraşul Ilie, şi pentru că era trebuitor hangul, în formaţie şi-a făcut apariţia cobzarul Constantin Şuiu, bărbierul sătenilor. Meşterul Sidor a fost un om fără hodină. A încercat să facă un pian primitiv, un fonograf şi un perpetuum mobile. A construit viori, violoncele, fluiere şi ţambale. Iubea mult vioara şi muzica, dar într-un acces de furie a făcut ţăndări una din violine şi a părăsit câţiva ani taraful. Când glasul strunelor l-a chemat din nou – influenţat oarecum de schimbările vremii – şi-a lărgit formaţia: alături de fluieraşul Cazacu şi cobzarul Nechita Şuiu îi adaugă pe Filaret Nergheş – vioară secundă, Alexandra Flocea – acordeon, fiica lui, şi pe Costan Şuiu – contrabas. În noua formulă, subliniază Speranţa Rădulescu, taraful „şi-a păstrat nealterate atât repertoriul, cât şi stilul de interpretare, rezistând cu încăpăţânare presiunilor tot mai acuzate ale muzicii orăşeneşti şi a celei difuzate prin mass-media”. Cine ascultă azi piesele imprimate de instrumentiştii noştri din munţii Bucovinei, graţie excepţionalului cercetător Const. Brăiloiu, după descinderea acestuia în vara lui 1928 la Fundu Moldovei, îşi va da seama câtă avere era în ţara asta atât de jos când se chema Ţara de Sus. Ce oameni slăviţi au argintat poteci şi aurit păduri, învăţând să cânte de la frunza codrului şi din bolboroseala apelor. Aceşti oameni întâi au ascultat şi apoi au cântat. „Ciobanul care şi-a pierdut oile”, un poem cosmic, mai mult decât plâns de fluier şi boare ieşită din om, dezleagă inelele unui izvor fără de capăt, pornit de unde îşi are începutul Povestea, din vremea când şi „legea era cântată”. E o piesă care poate da de-a dura lumea. Are o frumuseţe eminesciană. Plâns şi râs, deznădejde, invocaţie, litanie, mitologie. În acest poem este cel mai frumos miraj din literatura noastră: prima fata morgana. Ciobanul confundă oile pierdute cu pietrele răspândite pe versantul muntelui. Alternanţele sonore ale cântecului nu pot fi descrise. Dar ce înălţime interpretativă e în Hora mare, Huţulcă şi cântecele de nuntă! Ilie Cazacu are viziuni mistice-pastorale. Cârmacii marilor orchestre, adevăraţi şefi de locomotive, ascultând, cred că ar trebui să lase din când în când jos garda, să mai vadă cum sunau în urmă cu 100 de ani fluierele, viorile şi cobzele de sub sprânceana munţilor. „Fluieraş de fag/ mult zice cu drag”, „fluieraş de soc/ mult zice cu foc”…
Bădiţa Ilie Cazacu are o posteritate măreaţă. Are urmaşi buni. Zestrea nu a luat-o cu el în sălaşul de lut de la Botoş. Patrimoniul său e valorificat cu fervoare şi reverenţă de Sofia Vicoveanca, de Călin Brăteanu şi, pe-acelaşi fluier meşterit dintr-un ciob de stea, de inegalabilul fluieraş Liviu Ţăran, nepotul rapsodului. Liviu Ţăran cântă şi pregăteşte elevi în arta moştenită, precum oarecând bădiţa. Interpret de anvergură, pe cât de sonor, pe atât de departe de marile scene, Liviu Ţăran este un contemporan care demonstrează că satul nostru românesc nu e îngropat la picioarele Ţăranului din Muzeul din Bucureşti. Liviu demonstrează că satul respiră în Datina de dincolo de vremelnicii, ceea ce subliniază cu pertinenţă şi etnomuzicologul dr. Constanţa Cristescu, o invincibilă apărătoare a autenticităţii tradiţiei.
Despre sporul arcuşului pe vioara întemeietorului de taraf Sidor Andronicescu tot urechea va da răspuns. E în virtuozitatea lui elan şi strălucire, acurateţe şi respect pentru cutuma specifică tarafului de ţară. Lăutarul stăpâneşte sunetele fără a le scăpa în „Dumbrava minunată…” bogată în orfevrării stilizatoare, cum e de văzut în folclorul oltenesc, spre exemplu. Am remarcat aceeaşi grijă în execuţia pieselor folclorice, până la despodobire, la Costan Irimie şi la Doru Cotos, dar şi la Valentin Marocico, un violonist cu stil, un talent bogat de care, din păcate, nu are nevoie nimeni.
Al treilea păstor dezlegător de izvoare este Mihai Lăcătuşu, din valea Izvorul Alb, Câmpulung Moldovenesc (9.03.1906 – 27.04.1992), a fost asemenea celor din jur, oier, crescător de vite şi forestier. Dacă îţi iei zăbava să cugeţi şi numai titlul scrierii sale autobiografice „Şuieră iarba, cântă lemnul” (1981), vezi cum creşte înainte-ţi un român de viţă veche, un gospodar cu înaintaşi în plăieşii Câmpulungului care, demult, demult se numea republică. A fost cântăreţ şi horele şi doinele lui s-au imprimat în Bucureşti şi Iaşi, pe discuri Electrecord, şi s-au auzit în studiouri de televiziune. Numele său a dobândit rezonanţă mai ales prin instrumentele de el construite: fluiere, tilinci, corni, buciume premiate şi apreciate pe diverse coordonate ale Pământului, unele de văzut în muzee renumite. Bădiţa Mihai, în strai ţărănesc, cu bondiţă de jder, întorcându-se acasă de la prestigioase festivaluri şi concursuri se înfăţişa ca un general cu pieptul plin de ordine şi medalii. Toate răsplăteau „Povestea tilincii” (v. discul Electrecord), măiestria zicerii la tilincă, osteneala din atelierul lui fabulos. Bădiţa Mihai e de văzut şi auzit şi în arhiva filmotecii creaţiei populare: Construirea buciumului (1957), Datini şi sărbători (1968), Omenia la români (1971), Creator şi interpret (1971), Străbuni şi urmaşi (1972), Lemnul cântă (1978). Dar şi în elogioasele consemnări de după succesul său la Londra (1937). Spiritul său a rămas şi în câţiva ucenici ai săi din vremea când s-a nevoit a fi instructor de formaţii artistice, vreme când l-a preocupat „înfrăţirea” mai multor instrumente într-o formaţie orchestrală, gândindu-se că un fluier singur, sau un taraf mic nu poate spune câte pot spune împreună armonizate mai multe. Anticipa astfel polifonia din viitoarele ansambluri. Dincolo de înregistrările care i-au eternizat măiestria, întru neuitare au rămas paginile sale cu privire la construirea instrumentelor muzicale arhaice, „slobozitoare de sunete” (v. Vasile şi Otilia Sfarghiu, „Câmpulungul Bucovinei şi făptuitorii de instrumente muzicale”, Ed. Pim, 2004).
Această scriitură, elaborată simplu, pe înţeles, este un adevărat tratat meşteşugăresc. „Stânarul, rapsodul şi constructorul de instrumente tradiţionale”, lămureşte devenirea cornului, trâmbiţei/ buciumului pornind „de la virtuţile molidului de rezonanţă, declarat rege neîncoronat al pădurilor noastre de altădată. Din păcate, molidul, un valoros bun de patrimoniu, a fost şi este exploatat barbar ca şi vânatul doborât de către braconierii „autorizaţi”. V. Sfarghiu, un harnic şi tenace cercetător al Câmpulungului, ca şi Graţian Jucan, însumează în istoriile sale numeroase amănunte inedite, între care şi drumul lemnului de rezonanţă din Bucovina până la Dunăre şi Bosfor, preţuit de străini, mai ales de către italienii care se pare că l-au transformat în viori în celebrele lor ateliere. Cercetătorul scrie: „Molidul de rezonanţă este o fabuloasă născocire a naturii. Înalt şi drept, precum lumânările raiului, acest lemn ascunde vibraţia lumii cereşti”. Acesta se taie „când lemnul doarme”, prin decembrie-ianuarie, pe „lună plină” (D. Rusan). De văzut în lucrarea lui Sfarghiu începuturile Şcolii de arte şi meserii din Câmpulung, consideraţii despre I. Pâşlea, I. Ştefureac, Al. Moroşan şi Gh. Grosariu ori Ion Sârghie care spunea: „Dacă te simte slab, lemnul nu te ascultă”. Sârghie, despre care Iorga a zis: „Sârghie scrie istoria neamului cu dalta”. De reţinut sunt şi informaţiile despre lutierul Roman Boianciuc, cândva instructor maistru la Câmpulung, apoi – la o altitudine pe care nu i-a dat-o Bucovina – constructor de instrumente muzicale la Reghin. Despre acest om de aur şi operele sale a scris emoţionant sculptorul Ion Maftei: „Drumul de la freamătul pădurii de molid cu trunchiuri drepte şi semeţe spre struna dulce a viorii este lung şi greu”. Viorile construite de Boianciuc s-au auzit în orchestra Operei Române, în orchestra lui Sergiu Celibidache; numele meşterului figurează între lutierii mari ai lumii într-o Enciclopedie germană. La senectute, lutierului i-a rămas o singură bucurie: fiul său profesor la Şcoala de muzică din Reghin, violoncelist, poate însufleţind corzile chiar pe lemn din Bucovina. Arta ieşită din meşteşug se poate vedea şi în ţambalul construit de Boianciuc, găsindu-se o vreme în Muzeul „Astra” din Sibiu, dar şi într-o vioară „marca Roman Boianciuc” din 1946, deţinută de un prieten al lutierului, Florin Moroşan, azi octogenar ori strămutat sub văzduhul vetrei străjuite de paznicii Pietrelor Doamnei, Adam şi Eva şi legendarul Rarău. Am făcut „ocolul Câmpulungului”, întâlnindu-mă pe şerpuite cărări cu mândri oameni vechi şi noi, cu Gavril Rotică, Neculai Roşca, George Moroşanu, Teodor Maricaru, Dragoş Vicol şi George Bodea, cu George Voevidca, Al. Bogza, Tr. Ştefureac şi Fr. Michitovici, cu Graţian Jucan, Nicolae Cojocaru, Ion Filipciuc şi Doina Cernica.
De adăugat ar mai fi că meşteşugul dezlegătorilor de izvoare nu este lepădat. Plăieşilor buciumaşi din Câmpulung nu le-a secat neamul. Aristotel (Stelu) Erhan, constructor şi buciumaş, e în fruntea unui grup aşijderea. „El şi cetaşii lui au avut prilejul unor schimburi de experienţă culturală prin concertele date”, întrutotul altfel decât tulnicarii Apusenilor. Desigur, sunt vrednice a sta în aceste şiruri şi multe alte nume de demult şi de azi, dar ne oprim doar la Gavril Frâncu, cel care la vârsta de 22 de ani, în 1908, la Viena, cu ocazia sărbătoririi a 60 de ani de domnie a împăratului Franz Josef, în fruntea unei turme albe, însoţit de câinele său ciobănesc, Zăgrean, a impresionat audienţa şi pe „luminăţia sa apostolică” slobozind o cântare tulburătoare cum numai din bucium înfăşurat în coajă de mesteacăn putea să iasă. Mărturisirea lui Filon Lucău, folclorist şi iconar strălucit, rar zugrav pe sticlă, un vizionar filocalic-folcloric din aceeaşi obârşie cu Cântăreţii Obcinilor noastre înstelate, am auzit-o şi din poveştile lui Viorel Lazăr, cândva elev al profesorului Lucău. În anii studenţiei sibiene Lazăr m-a surprins cu pasaje rarisime despre Ilie Cazacu şi Sidor, despre ciudatul preot Gheorghe Batariuc, cel care şi-a cumpărat un autobuz, punându-l la dispoziţia sătenilor la târg şi în împrejurimi, ori despre un arheolog cu minte savantă, dna dr. Paraschiva Batariuc – poveşti de seară la gazda sucită Budiu, pe Podul Minciunilor ori în hurubele şaguniene. V. Lazăr este absorbit de manifestările folclorice înscrise în Calendarul tradiţional (v. monografia sa dedicată localităţii Mihoveni). La sărbătorile de iarnă îşi îmbracă sumanul moştenit de la Botoş şi umblă tot satul cu malanca şi Jienii, se bucură cu bisericanii lui şi cu cei din vecinătăţi sosiţi în sat la aceste sărbători. Îşi animă enoriaşii, ascultă împreună cântecele lui Ilie Cazacu, „Jocul caprei”, „Ursăreasca” şi „Hora mare”. În primăvara anului 1979, când bădiţa Ilie s-a sfârşit în nesfârşirea cântecului, adânc răvăşit de nepoftita veste, deşi e atât de lung drumul cu trenul între Sibiu şi Botoş, Lazăr fiind chemat de stâlpul satului, ca de un părinte al său, a obţinut învoire de plecare. După trei ani, la Boboteaza anului 1981 s-a isprăvit şi Sidor. Fluierele brumate, cobzele şi viorile cu strunele îngheţate au tăcut, glas au dat doar câţiva buciumaşi mai depărtaţi de mulţimile întorlucate la îngropăciune. Moştenitorii meşterului Mihai Lăcătuşu îşi vor fi trimis şi ei în văzduh mâhnirea lor la despărţirea de rapsod în prierul anului 1992. „Trei, Doamne, şi toţi trei!”. „Fiecare loc de pământ are o poveste a lui, scria N. Iorga, dar trebuie să tragi bine cu urechea ca s-o auzi şi trebuie şi un dram de iubire ca s-o înţelegi”.
Vatra Fundu Moldovei e humuită chiar din poveste. „E extraordinară puterea de creaţie materială şi spirituală a oamenilor de la Fundu Moldovei”, scria în 1928 D. Gusti. Şi cu surprindere, francezul Michel Louyot: „În satul numit Fundu Moldovei (…) simţi bătând inima Bucovinei şi, totodată, a întregii Românii”. Etnologii noştri şi cei străini s-au uimit nu numai de cei Trei păstori magi arhaici ai Cântecului, ci şi de Elisabeta Ţimpău, Toader Lucuţar, Maria Surpat, Zenovia Ţimpău şi Orest Sufleţel, rapsozi din cel „mai românesc pământ din ţara de veşnic drept românesc al Bucovinei” (Iorga).
Creatorul nu-i putea dărui acestui topos un destin oarecare. Peste aceste vetre „de la un capăt la altul se întinde ca o punte de diamante acelaşi neprecurmat Drum al robilor”, cum a scris Perpessicius despre ţăranul sadovenian. Cred că în capătul acestor citate, prea frumoase ca să le ocolim, întru memoria marilor rapsozi ai Bucovinei, merită reprodusă, scrisă parcă pentru toţi, „Elegia la fluierul lui Ilie Cazacu”, o compoziţie tulburătoare a tot mai uitatului Dragoş Vicol: „Fluierul a coborât în pământ/ adânc până unde nu freamătă frunză,/ până unde nu şuieră vânt,/ până unde nu pot stelele să pătrunză//. Şi au rămas oile din baladă,/ turmele ciobanului de cântec Ilie/ singure prin păscători, înflorind/ ţara pe care numai el fluierul, o ştie…// Dar fluierul a coborât în pământul adânc –,/ şi totuşi parcă i s-aude glasul/ împrăştiindu-se-n zboruri…/ Sau, poate, luna trecând peste munţi/ îl poartă la oblânc/ ca pe-o ploscă din care să bea/ bântuiţii de doruri” (George Bodea).
Comentarii