Ştefan cel Mare sărbătorit pe pământul său şi în biserica sa din nordul Bucovinei

Zid pe zid, culoare pe albul desăvârşit al locaşului, adâncit de verdele ierbii şi copacilor şi de albastrul zării, mai aproape de cer decât de pământ, dar totodată clară vederii noastre, icoana Sfântului Voievod Ştefan cel Mare, cu domnitorul arătând un chip de Făt-Frumos întotdeauna tânăr, ne înalţă privirile spre turlele Bisericii din satul Buda, comuna Mahala, raionul Noua Suliţă, regiunea Cernăuţi. De când a ajuns la el vestea canonizării Domnitorului, părintele Dumitru Miţiţei nu a mai avut linişte, chemând localnicii să-i ridice biserică, neobosind să-i povestească faptele de vitejie şi credinţă, un sfânt român, cu sabia într-o mână şi crucea în cealaltă, cum oamenii nu ştiau să mai existe. În anul 1995 i-a sfinţit piatra de temelie pe această moşie dăruită de Voievod, povesteşte, Sfintei Mănăstiri Putna în anul 1492,  iar veacul şi mileniul cel nou i-au găsit pe budeni cu această biserică fără pereche, în care nimic nu a fost uşor, dar cel mai greu a fost să obţină aprobarea pentru sfântul ei păzitor.

O mireasmă dulce-pătrunzătoare de busuioc s-a înstăpânit peste tot ce pot să cuprindă ochii. Vine de la vasele cu agheasmă sub cununi verzi de pe masa aşezată la intrarea în curtea bisericii, din care oamenii îşi toarnă cu grijă în sticle mici, să ajungă pentru toţi, fiind, se ştie, mai scumpă decât aurul: te apără de rele, se pune în scalda pruncilor, se stropesc mormintele, fântânile, ogoarele. Este luni, 15 iulie 2019, zi cu cruce în calendarul iulian, ziua sărbătorii Sfântului Voievod Ştefan cel Mare, şi toată suflarea satului, cu neamuri şi prieteni veniţi de unde i-a dus şi i-a aşezat viaţa, se îndreaptă spre porţile ei larg deschise. Părintele paroh Dumitru Miţiţei care ne-a ieşit în întâmpinare, bucuros de cinstea pe care i-o fac stavroforele Irina Pântescu, proinstareţa, şi dr. Gabriela Platon, stareţa Sfintei Mănăstiri Voroneţ, nu conteneşte să coboare şi să urce scările şi pentru familiile bogate în fii şi nepoţi, şi pentru vârstnicii singuri, care aici îşi găsesc curaj să meargă mai departe. Ei îi sărută mâna, el îi binecuvântează, apoi schimbă câteva vorbe ca între oameni care se cunosc şi se preţuiesc de mult. Îşi şterg picioarele cu grijă, deşi roua dimineţii a spălat şi ultimul fir de praf, intră cu bunăcuviinţă, femeile cu capul acoperit, bărbaţii, descoperit. Biserica este acum plină, nu credeam să mai fie undeva un sat românesc cu atâţia copii! Îmbrăcaţi, gătiţi ca nişte prinţişori stau cuminţi în braţe, sunt duşi sau merg singuri să sărute icoanele, niciun scâncet, nicio încordare, se vede că spaţiul le este familiar, că se simt bine şi le place aici. La sfârşitul slujbei aveau să se aşeze toţi într-un şir lung, la pieptul mamei, al tatei, ţinându-se de mâna lor muncită şi ocrotitoare, un şir ca o coloană vertebrală a mulţimii, ca să primească împărtăşania de la preotul Ion Miţiţei, ajutat de paraclisierul Ştefan Miţiţei, doi bărbaţi puternici, sprijinind cu infinită delicateţe căpuşoarele lor. Acum aproape patru ani, când s-a deschis aici grădiniţa „Îngeraşul”, Elena Nandriş, primăriţa Mahalalei, socotea că mai au nevoie de astfel de aşezăminte într-o comună cu peste 500 de copii sub şase ani. Acum câţi vor mai fi fiind?

Afară, pe băncile primitoare, s-au aşezat câteva femei, una în cârje, cu „ciolanul sărit din şold”, celelalte fără suferinţe vizibile, dar toate marcate de ani, de încercări şi de boarea bună a sărbătorii ca de o undă a primăverii: Florica Cataraniuc, Maria Pavlovici, Maria Floruna, Domnica Alui Gheorghe, Ileana Dascaliuc, cu nepoţelul Serafim, „de zece anişori”,  de la fata care i-a murit şi pe care îl creşte acum ca pe fiul ei, are şi un băiat, Constantin, dar el e plecat la muncă „peste graniţă, în Franţa”, cărora li se alătură o tânără, Silvia, nevasta lui Dumitru Hoitan, cu micuţii ei, Sofia şi Nicolae. Copiii sunt uşor stingheri, totul este aici nou pentru ei, sunt „hrămari”, adică nu din Buda, ci veniţi „tocmai din Mahala, din centru”, ca să-l învioreze, mama îl îndeamnă pe Nicolae: „Du-te şi-l ia pe badea de mânuţă!”, „badea” fiind Serafim, doar cu o şchioapă mai înalt. Şi puţin şi mai înalţi, pe treptele locaşului, Ana, care a doua zi avea să împlinească 10 ani, şi Dumitru, de 12 ani, care împreună cu părinţii lor, Adriana şi Dumitru Comarniţchi, poartă pe chip şi în straie emoţia evenimentului.

În dreapta, dincolo de un covor lat de iarbă moale, pe care îţi vine să-ţi aşezi obrazul, ca să te simţi tot una cu ea, cum este pretutindeni în ograda bisericii, „casa praznicală”, o clădire lungă întinde spre mine o alee albă şi o aromă de bucate, care mă aşteaptă la maxima sa intensitate în încăperile în care un buchet de gospodine vrednice, deşi au făcut totul, robotesc ca să desăvârşească un amănunt sau altul din pregătirea agapei creştineşti. Acceptă cu modestie şi cu un licăr bucuros sub sprâncene laudele acestei străine venite din România, cum mă ghicesc imediat după vorbă, pentru aranjamentul impecabil al meselor, pe care tronează colaci uriaşi, legând platouri pline cu de toate, de la veneticele fructe de mare la sărmăluţele strămoşeşti, străjuite de pahare din care şerveţelele se înalţă ca nişte pânze din corăbioarele copilăriei în sala orbitor de albă. La comandamentul în neoprită mişcare dintre rafturile cu farfurii şi vasele cu legume şi fructe, doar câteva albine se opresc din zbor ca să-şi spună numele întreg, Ştefania Huzun, Marusia Melniciuc, Mărioara Chifireac, Maria Dascaliuc, Elena Doboş, Ana Grigoroşciuc, celelalte, din încăperea alăturată a altui munte de bunătăţi, se opresc din trebăluit doar pentru prenume, că ia mai puţin timp,   Rodica, Ionuţa, Veronica, Aurica, Agafia, Viorica… Când ies, o altă potecă albă prin iarba verde mă duce direct la fântână, şi aceasta făcută gospodăreşte, să fie de folos, să ţină şi să placă deopotrivă, un turn de veghe la izvorul apei curate şi bune de băut, cu o fereastră pentru scos găleata şi cu un acoperiş de tablă argintie, în vârful căruia o cruce o apără şi ne apără de întinăciune. Olga Dariciuc ţine cu grijă cana la buzele puiului ei şi nu vede şi nu aude pe nimeni până nu e sigură că i-a astâmpărat setea. Valentin are cinci anişori, are şi o fetiţă, Claudia, de doisprezece ani, şi dacă am scris-o şi pe ea, să-i scriu şi soţul: Serghei Dariciuc!

Pe treptele bisericii, prietena mea, Maria Toacă, de la „Zorile Bucovinei” Cernăuţi, ziarul românilor din Ucraina, a reîntâlnit-o după zece ani pe Mărioara Mândrescu, eroină a reportajului scris atunci, în 2009, când hramul a avut şi o componentă de spectacol, cântec şi joc, cu oaspeţi artişti din Calafindeştii Bucovinei rămase în România. Amândouă îl evocă pe Sain, soţul plecat de câţiva ani pe celălalt tărâm tot în costumul naţional pe care îl purtase mândru, şi cu pană de păun la pălărie, în rând cu feciorii la joc, ca şi Mărioara, de altfel, cu fetele de măritat. Nu a rămas singură pe lume, îl are alături, băr-bat al casei, pe nepotul Sain, şi feciorul, şi fata îi poartă de grijă şi singură îşi poartă de grijă, mai ţine şi o văcuţă, dar, „fetelor, trăim un timp periculos, azi vezi omul, mâine, nu-i”, şi ne povesteşte de un cunoscut căruia săptămâna trecută i s-au terminat zilele pe drum, chiar înainte de a ajunge acasă. Vorbeşte frumos, toţi vorbesc româneşte frumos aici, dar Mărioara Mândrescu şi mai tare, o întreb dacă a lucrat în învăţământ, „nu, la colhoz  am muncit”, dar asta-i limba neamului, nu?, apoi îşi aminteşte, legat de limba noastră şi de cea mai frumoasă vorbire a ei, de un  doctor, verişor al lui Sain, soţul, născut pe 15 ianuarie 1950, exact la un secol după Eminescu.

Urc încet, încet, pe scara abruptă de lemn, o persoană coboară, ne uităm precaute una la cealaltă, este de-a locului, îmi propune să ne întâlnim pe treapta o idee mai lată a spiralei şi să mă „înconjoare”, ca apoi să ne continuăm calea. A mea duce în balconul corului, este un moment de pauză pentru membrii săi conduşi de preoteasa Emilia Miţiţei, dar mai nimeni nu mă observă, cu toţii atenţi la glasul celest al stareţei Gabriela Platon, care pare să disloce candelabrele lăcaşului şi să le poarte lin în punctul cel mai înalt din cupola bisericii. Mă aplec uşor peste balustradă, nori de lumină plutesc între zidurile sale deschise de icoane ca de nişte ferestre spre cer, bulgări de lumină se răsfrâng pe veşmintele sărbătorii, ale rugătorilor, închinătorilor şi ale bisericii deopotrivă. Vreau să ies, greşesc uşa, scara de aici urcă mai departe, mai îngustă şi mai abruptă. Cu respiraţia tăiată mă dau înapoi. „Osaná!” cântă puternic corul, iar mâna în cămaşă albă a preotesei cu broboadă albă scrie o dâră de lumină.

„Când a fost să moară Ştefan…” răsună solemn de sus şi biserica întreagă intră în cadenţa durerii de atunci şi de acum: „Multă jale-a fost în ţară:/ Câte braţe-n deznădejde/ Către cer nu se-nălţară?” Mă gândesc la versurile lui Ştefan Octavian Iosif, pe care le-am învăţat în copilărie şi pe care le-am reînvăţat împreună cu copiii mei. Biserica are ferestre largi, mari. Pe prima dinspre miazăzi se văd în depărtare, albe, dincolo de creştetele verzi ale pomilor, ale copacilor, primele blocuri, primele clădiri din Cernăuţi. Şi brusc îmi aduc aminte de o neuitată zi de Sfântul Voievod Ştefan cel Mare, 2 iulie 1999, la Sfânta Mănăstire Putna, când nu doar l-am reîntâlnit pe arheologul dr. John Nandriş, fiul cărturarului Grigore Nandriş şi nepotul Aniţei Nandriş, originari din acest spaţiu, dar l-am cunoscut şi pe Dan Lucinescu, absolvent al Liceului „Ştefan cel Mare” din Cernăuţi, care student fiind a fost condamnat la 15 ani de detenţie politică, executaţi la Târgu Neamţ, Iaşi, Suceava,  Jilava, Piteşti, Gherla, Aiud, inventator de valoare şi membru al Societăţii Scriitorilor din Suedia şi al Uniunii Scriitorilor din România. În această ultimă ipostază, mi-a povestit, propunerea sa de a-şi lansa aici cartea dedicată lui Ştefan cel Mare şi Sfânt se bucurase de bunăvoinţa părintelui stareţ Melchisedec Velnic. Radia. I se împlinea un vis scump. „Câte jertfe la altare,/ Câtă smirnă şi tămâie,/ Pentru ca viteazul Ştefan/ Viu şi teafăr să rămâie!” Dar amintirea poeziei lui Ştefan Octavian Iosif se desprinde uşor de versurile sale în cântecul care însufleţeşte mulţimea, de la mare, la mic, condus de corul din balcon ca o corabie, la provă, de cârmaciul său şi la catarg, flamură, icoana Sfântului Voievod: „Plânge dealul, plânge valea,/ Plâng pădurile bătrâne,/ Şi poporu-n hohot plânge:/ – Cui ne laşi pe noi, stăpâne?// – Eu vă las în grija mare/A lui Dumnezeu cel Sfânt,/ Să staţi strajă la ho-tare,/ Să păziţi acest pământ!”  Cu siguranţă, talentul vocilor cultivate din Grupul Psaltic Tronos al Catedralei Patriarhale din Bucureşti nu poate fi uşor egalat, însă efectul  răscolitor al acestor glasuri neşcolite, al acestei biserici din nordul înstrăinat al Bucovinei care păşeşte cu oamenii ei împreună cu Sfântul Voievod prin chiar aerul pe care îl respiră, prin chiar aerul vieţii muritorilor şi al credinţei, este de nedescris. „Şi de veţi vedea că vine/ Vreun duşman nesăbuit,/ Să strigaţi atunci la mine,/ Voi sări şi din mormânt!// Toţi copiii României/ Sunt din neamul lui Traian/ Şi în fiecare suflet/ Se mai naşte un Ştefan!// Jos în vale, sus pe creste,/ Tuturora daţi de veste/ Ştefan Vodă al Moldovei,/ Ştefan Vodă mai trăieşte!” Admiratoare a celebrei soprane Angela  Gheorghiu, ale cărei invitaţii le-a acceptat chiar şi pentru concerte în străinătate atunci când a putut, ea însăşi înzestrată cu o voce aleasă, stavrofora dr. Gabriela Platon, stareţa tânără şi încă puţin atipică a Sfintei Mănăstiri Voroneţ, exclamă cucerită: „Îţi vine să-i aplauzi!”

„Da, cel mai mare din neamul nostru!” spune părintele paroh Dumitru Miţiţei şi-l cheamă pe Vasilică, preotul Vasile Bivolaru, fiul preotului paroh Ioan Bivolaru, amândoi veniţi la hram din Colincăuţi, raionul Hotin. Este la Buda o grijă pentru aducerea în faţă a copiilor şi a tinerilor care emoţionează şi căreia  ei se străduiesc să îi răspundă după puteri, după înzestrare, învăţând  cuvintele rugăciunilor, ale cântecelor, unindu-şi glasul cu al celorlalţi la slujbe sau, când ajung preoţi, trudind să merite prim-planul la segmente importante ale slujbei, să ţină chiar predici, precum aceasta pe care ne-o dăruieşte cu patos, cu inspiraţie, părintele Vasile Bivolaru, slăvindu-l pe Ştefan care a ştiut să se smerească, să iubească, să ocrotească şi care a primit de la Dumnezeu puterea să învingă. Ascultându-l, în amintire începe să foşnească manualul de ciclu primar al bunicului meu patern tipărit în 1889, în chiar anul morţii lui Mihai Eminescu, i-aş spune şi eu Mărioarei Mândrescu. „Ca la patruzeci de războaie a purtat şi peste patruzeci de biserici şi monastiri a făcut. Pentru aceasta, poporul i-a dat numele de Ştefan cel Mare şi Sfânt”. „Sfântul Ştefan pe care Biserica Ortodoxă îl cinsteşte şi îl pomeneşte”, revine glasul părintelui Vasile, îndemnând la moralitate, bunătate, sentimente frumoase şi, desigur, la credinţă, şi îşi sprijină îndemnurile cu întâmplări arhicunoscute, arhipovestite din viaţa Voievodului şi de fiecare dată ascultate ca şi cum ar fi prima oară auzite, pentru ca să ajungă să fie iubite cu şi mai multă tărie.  „Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu!… Viaţa aceasta e scurtă, e plină de nedreptăţi, de durere şi de jale. Cerul e patria noastră! Acolo e casa părintească! Aici suntem în ospeţie! Noi ne-am născut în ceruri şi acolo ne îndreptăm! Ce să facem ca să ne mântuim? Să avem în noi această întrebare pe care i-a pus-o tânărul lui Hristos! Dacă o ramură se rupe de copac, nu mai înverzeşte… Sfântul Ştefan ne-a adunat să-i mulţumim lui Dumnezeu că încă ne rabdă, încă ne aşteaptă. Să îl rugăm să mijlocească pentru noi, să se roage pentru noi, să crească în noi credinţa… Să avem putere să ne ducem crucea vieţii cum şi-a dus-o Ştefan…” Dar nu la rana de la picior care i-a sângerat zeci de ani Voievodului, dar nu la suferinţa care l-a ţinut  pe targă în Codrii Cosminului se referă părintele Vasile: „Crucea lui Ştefan a fost Moldova!”

„Când a fost să moară Ştefan…” cântă cu toată fiinţa sa de lut şi piatră Biserica Sfântului Voievod şi nu-mi închipui nici chiar Imnul nostru cântat cu mai multă bărbăţie şi solemnitate.

Preotul paroh Dumitru Miţiţei reia, ca să se întipărească în mintea şi în sufletul copiilor, ceea ce părinţii lor ştiu prea bine: pământul de sub picioarele lor şi de sub temelia locaşului pe care l-au zidit împreună a fost dăruit în 1492 de Ştefan cel Mare Mănăstirii Putna. Acolo îşi doarme Măria Sa somnul de veci. Dar faptele de credinţă şi vitejie l-au ridicat pe Domnitor în rândul sfinţilor, iar Sfântul Voievod Ştefan cel Mare le ocroteşte Biserica şi îi ocroteşte pe oamenii din Buda. Şi părintele duhovnic al Voievodului a fost ridicat de credinţa şi de faptele sale în rândul sfinţilor, iar Sfântul Cuvios Daniil Sihastrul ocroteşte, împreună cu Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, locaşul ctitorit de Ştefan cel Mare la Voroneţ, de unde au venit înalţii oaspeţi, stavroforele Irina Pântescu, proinstareţa, şi stareţa Gabriela Platon, doctor în Teologie: „Bravo lor, ne-au făcut onoare frumoasă!” Au venit şi cu daruri alese, cărţi editate de Voroneţ şi o scumpă icoană, a întâlnirii lui Ştefan cel Mare cu Cuviosul Daniil, după  Războieni. Smerit („întotdeauna când pierde în război nu dă vina pe nimeni, se smereşte”, cum spunea părintele Vasile), aşteaptă ca monahul să-şi termine rugăciunea… De aici, icoana povesteşte cu glasul proinstareţei Irina Pântescu, după ce cu ani în urmă acelaşi  glas l-a ascultat şi iconarul Mihai Dumitru, pictorul paraclisului de iarnă al Sfintei Mănăstiri Voroneţ, răsplătit de Uniunea Artiştilor Plastici din România pentru pictura acestui paraclis cu Premiul pentru Pictură Murală. L-a ascultat şi a pictat trei icoane asemenea, prima dăruită Preafericitului Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe a României, a doua – Înaltpreasfinţitului Pimen, Arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor, şi aceasta, a treia, pentru Biserica Sfântului Voievod Ştefan cel Mare din satul Buda, comuna Mahala, regiunea Cernăuţi. Părintele paroh se bucură de toate, dar rămâne cu ochii aţintiţi asupra volumului „Sfânta Mănăstire Voroneţ un sfert de veac de la reînfiinţare”, Editura Doxologia, 2016, apoi oftează, ca mâine şi biserica lor va face un sfert de veac de la sfinţirea pietrei de temelie, ziditori care să o înalţe s-au găsit, dar nu încă şi cineva care să-i pună istoria pe hârtie, Sfinţia Sa încă mai speră, încă mai aşteaptă să se încumete doamna Ana Hostiuc. Lângă mine, în rochie albastră, cu un bolerou deasupra alb şi eşarfă albă pe cap, cu ochelari severi şi chip blând, profesoara de istorie zâmbeşte uşor stingherită de privirile aţintite asupra sa. La rândul ei, Alis Niculică, doctor în Istorie, oferă darul Bibliotecii Bucovinei „I. G. Sbiera” Suceava şi al Muzeului Bucovinei din Suceava – „Enciclopedia Bucovinei. Personalităţi, localităţi, societăţi, presă, insituţii” de Emil Satco şi Alis Niculică. Cu braţele încărcate de greutatea celor trei volume masive – în culorile Tricolorului României, ca şi mătăniile de la încheietura mâinii Stareţei Gabriela, părintele paroh se uită iar la profesoara de istorie: „Şi noi să nu fim în stare să scriem o broşură?” Mulţumind pentru toate, Dumitru Miţiţei le mulţumeşte stavroforelor şi pentru prietenul pe care nu îl mai întâlnise de mult, şi care le însoţise de la graniţă la Buda, Lazăr Fialcovschi, fost primar şi ctitor de biserică în Molodia, împreună cu soţia sa, Nuţa, apropiaţi ai Sfintei Mănăstiri Voroneţ.

Străjuită afară de coloane de caprifoi şi împodobită cu ghivece albe cu petunii de toate culorile, în interior, Biserica este o simfonie de alb şi auriu, ştergarele imaculate, veşmintele de vară pentru sărbătoare ale sătenilor şi veşmintele de zile mari ale celor 14 preoţi, şi totodată o grădină de crizanteme albe şi de gladiole roz, în mijlocul cărora, în veşmintele lor cernite pentru totdeauna, dar în ţinuta rezervată evenimentelor de mare însemnătate, proinstareţa Irina Pântescu şi stareţa Gabriela Platon sunt, fiecare, îmi şopteşte Eminescu, „Cum e Fecioara între sfinţi” şi împreună au ceva din demnitatea neclintită a duhovnicului care nu-şi întoarce ochii de la Cel-de-Sus spre Voievod până nu-şi săvârşeşte  rugăciunea. „La toamnă voi avea 65 de ani de viaţă şi 42 de ani de preoţie”, mărturiseşte părintele Dumitru Miţiţei, cu sentimentul unui drum lung pentru amândouă. Proinstareţa Irina surâde uşor: „Eu am 67 de ani de viaţă în mănăstire. Sfinţia Ta te-ai născut după ce eu m-am dus la mănăstire…” Şi împreună cu stavrofora Gabriela îl invită la Voroneţ, după care stareţa de-acum, cu glas înalt se adresează tuturor, feţelor bisericeşti şi mulţimii adunate de hram, spunând că îi aşteaptă la Voroneţ, acolo unde Ştefan cel Mare l-a căutat pentru sfat înţelept pe Daniel Sihastrul, ca să vadă minunata ctitorie a Voievodului şi să se închine la moaştele Sfântului Cuvios. Iar eu recitesc cu ochii amintirii un fragment din cartea lui Dan Lucinescu, specialistul din domeniul energiei nucleare – a elaborat tehnologiile Non Destructive Testing pentru Grupul nr. 1 de la Centrala Cernavodă – cu părţi din viaţă la Cernăuţi, în închisorile  comuniste din România şi în marele oraş Malmo din Suedia, peste tot ducându-l cu el pe Ştefan cel Mare sfânt ocrotitor: „Dacă te integrezi liniştii de pe celălalt tărâm, unică Voroneţului, poţi auzi copitele năzdrăvanului cal al Marelui Ştefan, în timp ce clopotele cheamă prelung, nostalgic şi mistic, pe Părintele Ţării, cu acordurile interferate care, în final, fac cutremurătoarea invocare «Ştefan Vodă, Ştefan Vodă, Ştefan Vodă… » Ea continuă obsesiv, producându-se mutaţia temporală a întregii fiinţe, care tresare la văzul plăieşului, cu marea lui cuşmă pe capul mândru şi arcul pe umăr, lângă tine.// Voroneţul, ca şi Putna, are puterea mistică, dată de sufletele zecilor de mii de viteji pomeniţi de-a lungul anilor, de a produce translaţii temporale, trăind miracolul din timpul vieţii lor”.

 Sunetul grav al clopotelor trase de Mihail Cataranciuc şi înconjurul Bisericii în splendoarea amiezii ca la noi în noaptea Învierii, cu popasuri pentru citiri din Evanghelii, întregesc rama în care străluceşte sărbătoarea Sfântului Voievod Ştefan cel Mare. Străluceşte, Făt-Frumos de-a pururi tânăr, şi în acest tablou din casa praznicală. De unde o fi?, mă întreb cu glas tare. „Este sigur din Basarabia”, îmi răspunde Maria Toacă. Îl cunoaşte încă din vremea studenţiei sale, la Universitatea din Chişinău. Are dreptate, aflu de la preoteasa Emilia Miţiţei, i l-au adus fiica şi ginerele. „Aveţi, aşadar, şi o fată…” Da, cadru universitar la Drept în Chişinău. Şi, fireşte, nepoţei. Conversaţia noastră este întreruptă de tăcerea care se impune ca să ascultăm mulţumirile „pentru primirea călduroasă, adresată gazdelor, în numele feţelor bisericeşti invitate, de pr. Gheorghe Buzincu de la Ostriţa – Mahala. Dacă nu ne uneşte Biserica, nu ne uneşte nimeni!” Şi sub cupola ei, mă gândesc cât de unificatoare continuă să rămână amintirea lui Ştefan lui Mare, mai ales la românii din jurul României, şi cât de impresionant, aici, în locaşul tutelat de Sfântul Voievod Ştefan cel Mare, acest atât din inimă, şi atât de însufleţit,  „Când a fost să moară Ştefan…”, cântat şi de copii, şi de tineri, nu doar de budenii maturi şi cu tâmplele cărunte. Dar în spaţiul magic al sărbătorii, gândurile se aud, şi cineva povesteşte deîndată că un cântăreţ a vrut să ajungă la Meletie, Mitropolitul Cernăuţilor şi al Bucovinei, şi că Preasfinţia Sa a spus că nu-l ascultă decât dacă ştie „Când era să moară Ştefan…”, cu versurile izvodite şi de Ştefan Octavian Iosif, şi de Sfânta Mănăstire Putna, şi „Casa părintească nu se vinde” de Grigore Vieru, poem pus pe muzică şi cunoscut în diferite interpretări pretutindeni unde trăiesc români: „Casa părintească nu se vinde,/ Nu se vinde tot ce este sfânt”.

„Înger păzitor la drum!” ne doreşte Ioan Bivolaru, preotul paroh din Colincăuţi, iar o fetiţă, ţinându-şi mândră la piept păpuşa  cu păr vioriu, ne face îndelung semn cu mânuţa de „la revedere” din braţele mamei sale, care nu are ochi decât pentru ea.

Indicatorul anunţă în caractere slave „Valia Kuzmina”. Codrii, codrul Cosminului de odinioară, şi desenul lor străin reînvie din poemul lui Ştefan Octavian Iosif aceste versuri nepreluate de cântecul ridicat spre slavă în Biserica Sfântu-lui  Voievod Ştefan cel Mare din Buda: „Când a fost să moară Ştefan,/ Multă jale-a fost în ţară:/ Lângă patul său de chinuri/ Toţi boierii s-adunară// În cerdac cerând să-l ducă,/ A luat în mâini ocheana,/ Să mai cate înc-o dată/ La Moldova lui, sărmana!// Şi de ce-a văzut într-însa/ L-a cuprins întâi fiorul -/ În ocheana fermecată/ El citise viitorul!// Veacuri negre de urgie,/ Şi de lupte, şi de jale/ S-arătară, într-o clipă,/ Fulgerând privirii sale…”  Nimic nu mai aminteşte de glorioasa izbândă de aici a Domnitorului împotriva cotropitorilor şi puţini sunt în România care îi mai citesc fulminantul discurs dinaintea bătăliei, consemnat de Vasile Alecsandri: „Cât va fi în cer o cruce, ş-un Ştefan pe pământ,/ Nime nu va deschide Moldovei un mormânt!” Şi totuşi, încă nu e totul pierdut, atâta vreme cât românii cernăuţeni  nu încetează să vină a doua zi de Paşti la unicul stejar rămas din nesfârşita întindere a celor sădiţi după ceasul victoriei, atâta vreme cât la graniţă nu suntem singurele care ne reîntoarcem în România după sărbătoarea Sfântului Voievod Ştefan cel Mare din locaşurile cu hramul său ridicate în nordul Bucovinei, câtă vreme se mai aude ecoul strigătului spre răsărit „Ştefan Vodă n-a murit!”, iar cântecul susţinut de dangătul clopotelor şi de  vocile pure ale copiilor, „Jos în vale/ Sus pe creste,/ Tuturora daţi de veste/ Ştefan Vodă al Moldovei,/ Ştefan Vodă mai trăieşte!”, ne spune că  ziua cu Sfântul în cer şi Crucea pe pământul bisericilor sale continuă să se ţeasă la nevăzut război celest.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: