PSD Suceava 2020

Încă un avertisment preventiv al doctorului Ioan Ieţcu

 Îmi mărturisesc, iată, public, părerea de rău că n-am putut fi alături de dr. Ioan Ieţcu la lansarea cărţii sale Înainte să fie prea târziu (Iaşi, Editura PIM, 2019, peste 450 p.), o adevărată scriptură a mişcării ecologiste (nu numai) din Bucovina; şi asta deşi organizatorii (Biblioteca „I. Gh. Sbiera” din Suceava) asiguraseră, ca de obicei, toate condiţiile ca să nu lipsesc – în afară de una singură: dezinternarea clinică. Eram, oricum am privi lucrurile, dator/îndreptăţit/interesat să fiu de faţă, întrucât universul acestui opus, vizând mişcarea ecologistă din Bucovina, implică, chiar dacă, în mod firesc, mai degrabă minimal, şi umila mea persoană, prin calitatea de membru al organizaţiei bucovinene a ecologiştilor din zonă, de pe la începuturile ei şi până când aceasta a dat-o, pe faţă, în amor inevitabil cu Politicaua (această curvă sine qua non a existenţei omeneşti). Am avut chiar şi o responsabilitate expresă în Comisia pentru presă, informare şi relaţii cu publicul, împreună cu prof Ion Cozmei, prof. Viorel Dârja, ing. Ştefan Rotaru şi ing. Gheorghe Zaharescu (v. p. 31), lucrând la redactarea periodicului „Pro Natura”, la a cărui apariţie am şi contribuit cu unele colaborări de profil, menţionate, parţial, şi în cartea de faţă (v. p. 68) – menţiune pentru care „Merci, Becaud! Merci!”. Mă leagă, apoi, de renumitul şi prea generosul vraci Ioan Ieţcu ot Pârteştii din Gios (localitate din care provenea şi prima mea dirigintă din liceu, o fiinţă serafică, regretata profesoară, de geografie, Ecaterina Moroşanu), aşezare bucovineană sadea, căreia autorul scripturii de faţă s-a îngrijit să-i eternizeze memoria şi faima într-o carte de vreo 650 de pagini (Pârteştii de Jos – 600: 1415-2015), solicitându-mi să-i scriu o precuvântare pe care am intitulat-o, după Miron Costin citire, De neamul pârteştenilor, fiind (nu numai) pentru aceasta, răsplătit cu nepreţuitul titlu de Cetăţean de Onoare al comunei Pârteşti de Jos, pentru care cuvintele de mulţămire nu pot fi găsite nicidecum, spre a se ridica la înălţimea gestului copleşitor de onorant. În definitiv, începătura vieţii omeneşti (după abandonarea peşterilor), ca şi aceea a istoriei umanităţii, îşi are obârşia nicăieri altundeva decât la Sat, acest inepuizabil rezervor de energie creatoare, indiferent de domeniul luat în considerare. Nu întâmplător Lucian Blaga, mare scriitor şi gânditor al spiritualităţii româneşti, ne-a lăsat mărturisirea sa de credinţă, devenită celebră şi intrată ca un slogan în patrimoniul comun de gândire şi expresie anonimă: „Eu cred că veşnicia s-a născut la sat.”, aşa încât ce onoare mai mare i s-ar putea face oricui decât aceea de a fi adjudecat, de către o părticică de veşnicie, cum este orice sat, drept component al ei?! Recunoştinţa mea fără margini se îndreaptă, aşadar, indubitabil către două localităţi bucovinene care m-au inclus în eternitatea lor: Pârteşti de Jos şi Udeşti.

Dar să revenim la scriptura ecologistă a apotolului dr. Ioan Ieţcu, pentru că, vorba ceea, „de la asta ne-am luat”. Mai întâi se cade să spunem că sunt mai rare situaţiile când unui om i se potriveşte atât de bine un domeniu de care se ocupă, cum i se potriveşte ecologia doctorului Ioan Ieţcu. Avem parcă de-a face cu două entităţi contopite în una singură, unică şi nedespărţită, ca să preluăm o expresie din domeniul limbajului sacral. Omul acesta, umblător din naştere, oriunde l-au dus paşii pe glob, dar mai ales la el acasă, n-a putut să nu fie (şi) ecologist, conştient, pentru că el are ecologia în sânge, şi nici n-a putut să se adreseze celor cu care a trebuit să vină în contact decât de pe poziţii intrinseci ecologiste, aşa cum – să-mi fie iertată analogia poate că prea exagerată, dar mizez pe simţul păstrării proporţiilor de către cititor – Sf. Pavel, apostolul neamurilor, ducea (şi lăsa) mesajul credinţei creştine pe oriunde trecea. În definitiv, în condiţiile în care ecosistemul habitatului uman este tot mai ameninţător pus în pericol ca mediu propice vieţuirii, în condiţiile de conflict tot mai acut dintre biosferă şi tehnosferă, este limpede că „drumul dintre paradis şi infern se face tot mai scurt”, instalarea deplină a infernului echivalând cu pustiirea absolută a Planetei Albastre, încă locuibilă.

În cartea elaborată de dr. Ioan Ieţcu sunt, desigur, etalate cauzele globale, zonale şi locale care conduc la acest dezastru universal ce se produce, încet dar sigur, sub privirile noastre şi din vina (cu contribuţia) noastră (de pildă: deforestarea intempestivă, poluarea tot mai atroce a apei şi aerului, mai ales prin deşeurile radioactive), vină pe care nu vrem/nu putem s-o conştientizăm pentru că prezumăm, probabil, undeva prin sfera inconştientului nostru, că dispunem de o inepuizabilă capacitate de adaptare care ne va permite să devenim trăitori în plină apocalipsă. Să fie oare posibil, Doamne fereşte!, un homo apocalipticus? Pe vremea când eram şi eu băieţaş, literatura ştiinţifico-fantastică se livra, la noi, şi în broşuri la tot felul de locante comerciale de stat – cooperative săteşti, de pildă – , împreună cu marfa pe care o cumpărai, adăugându-se la preţul acesteia. Am întâlnit într-una din aceste broşuri un personaj pe nume Mgypeslitaricovistamilinasti sau Omulcareinspirăflor şi care trăia, bine mersi, împreună cu noi ceilalţi, fără să ne incomodeze, ba făcând propagandă în spiritul acomodării reciproce, dacă nu chiar prozelitism… papal. Dar nici o realitate n-a confirmat ceea ce era valabil în fantasmagoriile din astfel de broşuri! De unde se vede că efortul ecologic, de salvare a mediului şi a umanităţii de la pieirea provocată de noi înşine, reprezintă o opţiune necesară, imperativă, prin măsuri preventive antefactum, cele postfactum neavând alt rol decât de a dovedi că vinovat nu poate fi altcineva decât… mortul!, în cazul în care ar mai rămâne cineva care să facă ancheta. Epistola acestui veritabil apostol al ecologiei, distinsul doctor Ioan Ieţcu – intitulată, prevenitor, Înainte să fie prea târziu – care ne asigură o lectură în egală măsură instructivă, educativă, agreabilă şi, mai ales, folositoare, poate fi considerată o secvenţă semnificativă din contribuţiile la eforturile care se fac astăzi pentru constituirea unei „religii” salvatoare. ECOLOGIA. Pentru aceasta e nevoie să mai ţinem seama, desigur, şi de Ecologia moralei sintetizată într-un capitol special al cărţii de faţă, căruia i-ar fi stat bine să poarte în frunte, drept motto, versurile lui Tudor Arghezi: „E timpul, slugă veche şi robul celui rău, / Tu, omule şi frate, să-ţi fii stăpânul tău!”

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: