Un basm care m-a înfricoşat în copilăria ciclului primar a fost „Omul de piatră” al lui Nicolae Filimon. Cu siguranţă, dăruindu-mi această „culegere din literatura noastră clasică” (ESPLA, Bucureşti, 1958), cu un făt-frumos şi un cerb cu strălucitoare coarne de aur pe copertă, părinţii nu au bănuit ce groază aveam să încerc când Afin, fratele de cruce al lui Dafin, înfruntând legământul tăcerii impus de vântul de primăvară, avea să împietrească progresiv, când Dafin şi Chiralina aveau să-i ia şi să-i păstreze trupul-statuie în odaia lor şi când împreună îşi vor sacrifica pruncul abia născut, scăldând stana în sângele lui, ca să-l readucă pe Afin la viaţă. În ciuda sfârşitului fericit, cruzimea basmului m-a păzit câţiva ani de tentaţia recitirii, până când bibliografia şcolară mi l-a adus în atenţie pe Nicolae Filimon, cu ansamblul creaţiei sale. Atunci însă, poate dintr-un instinct de protejare a imaginaţiei de propriile închipuiri, gândul s-a mutat şi a stăruit asupra tăcerii lui Afin şi de acolo asupra tăcerii în general, a diversităţii şi a valorilor ei, în acel soi de meditaţie specific adolescenţei, atât de frumos, de cutezător tentată să înţeleagă lumea. Şi poate irepetabil.
Cel puţin eu una nu am mai vorbit cu mine însămi despre tăcere sau nu mai ţin minte s-o fi făcut până la întâlnirea cu Ioan Nepomuk, pe care îl privisem de nenumărate ori, aproape tot de atâtea cât biserica romano-catolică din centrul Sucevei, o clădire masivă şi elegantă din prima jumătate a secolului al XIX-lea, adică de pe vremea Imperiului Austriac, când a şi fost închinată sfântului din Boemia. Abia după ce în piaţeta din faţa bisericii a fost inaugurat monumentul dedicat papei Ioan Paul al II-lea în amintirea vizitei făcute în urmă cu zece ani în România, fiind la data aceea singurul existent într-un loc public din ţara noastră, m-am uitat cu luare aminte la firida din stânga intrării în biserică. A fost ca şi cum însuşi suveranul pontif i-ar fi reînnoit lumina, stăruind să-l cercetez îndeaproape. Sculptat de C. Hofman din Cernăuţi cu un crucifix în braţe, ţinut cu dulceaţa de care are parte pruncul divin la pieptul maicii sale, cu ochii întorşi înlăuntru spre zarea ţinuturilor cereşti, Sfântul Ioan Nepomuk lasă să zboare mute prin buzele întredeschise cuvintele poveştii sale.
Născut în 1320 la Nepomuk, urmează universitatea la Praga, devine preot, ajunge vicar şi capătă faima meritată pentru evlavia, modestia, milostivenia sa şi pentru devotamentul şi fermitatea puse în apărarea drepturilor celor umili. O faimă foarte mare, adică greu de suportat de curtenii regelui Wenceslau. Acesta, cu urechea otrăvită de şoaptele lor şi încurajat de propria-i fire, îi cere să dea glas confesiunii pe care i-o făcuse regina sub pecetea tainei la spovedanie. Refuzul categoric al lui Ioan Nepomuk este menţinut şi sub o tortură lungă, greu de suportat şi numai ca descriere. Până la urmă, cu limba smulsă, aruncat de pe Podul Carol dispare în apele Vltavei în ajunul Înălţării Domnului. Noaptea, regina vede o lumină fără seamăn plutind deasupra râului şi i-o arată soţului, întrebându-l ce ar putea să fie. Fără să-i răspundă, cuprins de spaimă şi căinţă, Wenceslau cere să fie pescuit trupul martirului şi înmormântat creştineşte în catedrala în care slujise ca preot. Peste mai mult de trei secole, deshumat, este aflat cu limba intactă. Limba care nu a vrut să trădeze secretul spovedaniei este aşezată într-un relicvar împodobit cu diamante, iar şirul de minuni înfăptuite la mormântul său îl înalţă pe Ioan Nepomuk în rândul sfinţilor, cu sărbătoarea înscrisă în calendarul romano-catolic la 20 martie.
Ca şi istoria lui Afin, şi aceasta nu este lipsită de cruzime şi de suferinţă. Dar una pentru că fratele rupe tăcerea, cealaltă pentru că preotul o păstrează. Amândoi însă o fac în numele onoarei. Şi amândouă ne cer să luăm aminte la tăcere şi la onoare ca la valori de care vremea noastră flecară şi nepăsătoare faţă de respectul de sine şi faţă de demnitatea seamănului se desparte cu indiferenţă, înecându-ne drumul în ceaţă.
Sunt lucruri care mi-au apărut în minte în dimineața de august a primei întâlniri cu Vltava la Praga, când neaşteptat m-am gândit la sfântul care a preferat tăcerea vieţii. Poate pentru că ne aflam în Boemia, poate şi pentru că şirul ambarcaţiunilor întins de-a lungul ţărmului de vizavi era străjuit de numeroase lebede, care îi înstelau valurile până la noi. Or blagianul „mut ca o lebădă” a ajuns să facă parte într-atât şi din bagajul cultural al iubitorului de poezie, încât nimeni nu poate să fie sigur că a auzit vreodată glasul acestor splendide făpturi. După ce ne-am bucurat o vreme de vederea lor, am urcat în obişnuita larmă turistică a sezonului spre Prazky Hrad, Castelul din Praga, cel mai vechi castel locuit şi astăzi din lume, de fapt un complex medieval de edificii atrăgătoare arhitectonic, prin istorii şi funcţionalitatea contemporană, între care şi reşedinţa preşedintelui Cehiei. Am privit, am vizitat, am admirat cât am putut de multe, dar cumva sub imperiul unei stări de febrilitate. După ce am încercat să cuprindem tabloul oraşului din punctul cel mai prielnic, marcat cu inscripția „classic panorama” pe gardul de fier forjat care îl protejează pe privitor de pericolul alunecării pe coasta abruptă a colinei, cel mai mult ne-am dorit să ajungem la Catedrala Mitroplitană „Sf. Vitus”, mai exact a Sfinţilor Vitus, Venceslau şi Adalbert – Metropolitní Katedrála Svatého Víta, Václava a Vojtecha, ale cărei turle susurau sub cerul albastru, dublat de o peliculă de miere, o chemare pe cât de misterioasă, pe atât de îmbietoare. De acolo, proiectată pe oglinzile depărtării, promitea parcă o apropiere treptată, care să-ţi îngăduie o familiarizare lentă cu farmecul său. Dar nu a fost aşa, a ţâşnit pur şi simplu dintre zidurile, dintre palatele Castelului, o lebădă căreia îi lipseşte spaţiul suficient ca să-şi ia zborul, dar nu ca să-şi înalţe îndelung gâtul brun, până ce ciocul şi ochii de aur ajung în tării, în bolta celestă. În cei şase sute de ani de lucru la construcţia sa, fiecare centimetru a concurat în broderie şi frumuseţe cu cei de alături, contribuind major la splendoarea ansamblului. Locaş al Arhiepiscopiei Pragăi, loc de odihnă pentru rămăşiţele pământeşti ale unora din sfinţii protectori ai Boemiei, biserică a încoronărilor, necropolă regală şi imperială, galerie rafinată de artă şi seif al bijuteriilor coroanei – cu şapte lacăte ale căror chei se află în grija a şapte persoane, una fiind preşedintele ţării -, Catedrala „Sf. Vitus” domină nu numai capitala Cehiei, ci şi amintirile milioanelor de oameni care i-au trecut pragul, dacă nu cumva ea însăşi este pragul cioplit din visul profetic al reginei Libuse despre întemeierea şi gloria viitoare a oraşului Praga.
Cu inevitabile regrete pentru atâtea renunţări, între care popasul la vitraliile în stil Art Nouveau ale lui Alfred Mucha închinate sfinţilor Chiril şi Metodiu, am ales, în măsura în care alegerile ne aparţin în totalitate, monumentul funerar al Sfântului Ioan Nepomuk, o remarcabilă lucrare de J. E. Ficher von Erlach, artist de la începutul veacului al XVIII-lea, care a folosit pentru omagierea tăcerii sale de aur 1680 kilograme de argint provenind din Kutna Hora, de unde şi prezenţa statuilor de mineri lângă sarcofagul cu sfântul îngenuncheat în vârful lui. O inscripţie reia lapidar povestea atât de bine cunoscută în întreaga Boemie: „Sub această lespede zace trupul fericitului şi slăvitului făcător de minuni Ioan Nepomuk, doctor, canonic al acestei biserici şi duhovnic al reginei; care, deoarece a păstrat secretul spovezii, a fost chinuit crunt şi apoi aruncat de pe podul din Praga în râul Moldava, din porunca lui Venceslau al IV-lea, regele Boemiei, în anul 1383”. Moldava, Moldau fiind echivalentul german al Vltavei.
Am mai traversat ape peste poduri străjuite de statui, dar Podul Carol, Karluv Most, care leagă Mala Strana, al Castelului şi al Catedralei, ţărmul stâng al râului, de celălalt celebru cartier istoric, Stare Mesto, de pe ţărmul drept, este fără egal. A fost ridicat la mijlocul secolului al XIV-lea, începând din anul, luna, ziua, ora şi minutul calculate de astrologi, 1357, 9 iulie, 5,31, care alcătuiesc un triunghi magic de numere -135797531 – menit să-l facă mai durabil ca timpul. Cu turnuri impunătoare la un capăt şi la celălalt, are 516 metri lungime şi 10 metri lărgime şi se sprijină pe 16 piloni. În amiaza scăldată de soarele puternic al lui august, nouă ne-a apărut ca o scenă în aer liber, deasupra valurilor, cu neobosite grupuri instrumentale, cu artişti schiţând portrete şi peisaje la cerere, cu artizani şi vânzători de suveniruri, cu turişti filmând şi fotografiind fără încetare, cu privitori liniştiţi şi meditativi, izolaţi în ei înşişi, în freamătul uman de la picioarele sfinţilor şi scenelor religioase în piatră. Treizeci şi şase, în piatră ca şi podul, acesta însă cu misterul vieţii din gălbenuşurile de ou puse în tencuiala care a unit lespezile, au fost realizate de sculptori diferiţi în epoci diferite, fiecare cu talentul, inspiraţia şi credinţa sa. Fiecare cu istoria sa. Statuia Sfintei Lutgard de Matthias Braun, datând din 1710, povesteşte cu dramatism visul unei călugăriţe oarbe, în care Mântuitorul, crucificat, o lasă să-i atingă rănile. Grupul fondatorilor cruciaţi ai ordinului trinitarian pentru răscumpărarea creştinilor prizonieri de F. M. Brokoff, din 1714, cu sfinţii deasupra unei temniţe păzite de un maur plictisit şi de un câine mai milos decât stăpânul său. Sfinţii Chiril şi Metodiu de Karel Dvorak, din 1938, care au adus cehilor nu numai creştinismul, ci şi alfabetul chirilic. Şi tot aşa mai departe, dar nu fără să întârziem la monumentul Sfântului Ioan Nepomuk de Matthias Rauchmüller, din 1683, cu crucifixul în braţe şi cu o pană lungă, de aripă amplă, lângă mâna dreaptă, luminoasă ca şi cele cinci stele care îi schiţează aura. Pe soclul sfântului ocrotitor al preoţilor, corăbierilor, plutaşilor, al morarilor, al podurilor şi al celor care păstrează o taină, scene cu martiriul şi moartea sa. Convingerea că atingerea lor îndepărtează răul pentru un deceniu şi asigură revenirea la Praga creează pe pod, permanent, punctul maximei aglomeraţii şi dă scenelor strălucire prin necontenitele atingeri umane. Visătoare, Niadi mă aşteaptă cu răbdare până ce izbutesc şi eu să pun vârful degetelor pe povestea sfântului din Boemia pe care îl ştiu de la Suceava.
Căderea serii ne găseşte pe puntea unui vaporaş lunecând pe Vltava. Praga de Aur este deasupra noastră, adevăr şi închipuire deopotrivă. În dreptul Podului Carol, facem instinctiv un pas înapoi: o lumină blândă se desprinde din structura sa întunecată, cade încet în apă şi când o atinge o lebădă se înalţă în cea mai muzicală şi mai stranie dintre linişti. O linişte celestă.
Comentarii