Buchiseli. Suferinţă, jertfă, martiriu

Prin bunăvoinţa celei ce coordonează paginile de faţă mi-a ajuns la îndemână spre lectură nr. 98-99 al „revistei gândirii arestate – MEMORIA”, publicaţie a Fundaţiei Culturale Memoria, care o editează, din 1990, fără întrerupere, încât, pe la mijloc de toamnă, va putea lansa, ca sărbătoare de suflet şi conştiinţă, nr. 100 al revistei (format carte) ce cuprinde „documente şi mărturii despre crimele, abuzurile şi încălcările drepturilor omului în perioada comunismului, atât în România, cât şi dincolo de graniţele ei…”.

Având ca director pe reputata traducătoare Micaela Ghiţescu – autoare a unor valoroase dicţionare şi a altor lucrări destinate cunoaşterii (cu deosebire) a limbilor portugheză şi spaniolă, ea însăşi cu o traumatizantă experienţă de trei ani, la vremea studenţiei, în închisorile comuniste – şi un Consiliu consultativ ce reuneşte nume prestigioase ale spiritualităţii româneşti, „revista” (256 pag.), editată sub egida Uniunii Scriitorilor din România, impresionează prin întreg conţinutul său, informează, documentează, cheamă la meditaţie şi trezire a conştiinţelor preocupate de aspecte minore ale existenţei şi ale celor tentate vinovat de uitare a anilor de teroare ai istoriei noastre.

Nefiind profilul rubricii noastre potrivit pentru o implicare în dezbaterea temelor şi subiectelor pe care le abordează numărul parcurs, este cazul să menţionăm totuşi diversitatea problematicii specifice şi a profilului autorilor (de la istorici reputaţi precum Alexandru Zub şi Ioan Aurel Pop, la cercetători, profesori, masteranzi, studenţi sau elevi, lor alăturându-li-se şi publicişti avizaţi în domeniu, precum cernăuţeanca Maria Toacă, foarte bine cunoscută de cititorii ziarului „Crai nou”, în calitatea sa de colaboratoare apropiată a publicaţiei). De asemenea, este de evidenţiat dimensiunea spaţiului suferinţei cercetat, harta României Mari referitoare la „Geografia detenţiei” fiind, de fapt, extinsă, prin zonele vizate, la nivelul a două continente, datorită referinţelor la lagărele sovietice şi la deportările românilor din Bucovina şi Basarabia. În sfârşit, nu pot fi trecute cu vederea grija de atragere printre colaboratori a reprezentanţilor generaţiei tinere actuale (prin studii elaborate, amintiri ale părinţilor şi bunicilor, opinii etc.) şi, ca o altă caracteristică meritorie – care ne dă posibilitatea să intrăm în specificul rubricii – , acurateţea textelor, mărturisind respect pentru limba română.

Limbajul suferinţei, pe de o parte, şi cel al terorii practicate de torţionari, pe de altă parte, îşi înfăţişează, chiar şi în cuprinsul unui singur număr (fie el şi dublu), dureroasa, respectiv oribila varietate lexical-semantică. Vieţi normale au fost anihilate, destine (dintre care multe se îndreptau spre strălucire valorică) au fost strivite ori frânte prin izolare, foame, sete, frig şi mizerie crâncene, umilinţe, bătăi, schingiuiri, torturi (în forme clasice ori născocite de minţi bolnave), execuţii, masacre, gropi comune… În închisorile comuniste, devenite iad pentru cei ce-şi îndreptau privirile către Cerul dreptăţii şi al lui Dumnezeu, slujitori ai întunericului îşi perfecţionau arsenalul opresiunii, minciuna, înscenările, acuzaţiile fără temei oferindu-le victime, iar propria brutalitate şi lipsa minimei omenii implicându-i într-o competiţie a violenţei fizice şi psihice.

Dintre cuvintele reprezentative în context, cu o greutate remarcabilă a înţelesurilor, care în „revista gândirii arestate” se regăsesc cu o frecvenţă semnificativă, reţine atenţia, în mod deosebit, martir (cu familia sa – martiriu, martiraj, a martiriza…). Sub raport strict lingvistic, el nu ridică probleme speciale: limba română l-a preluat din franceză – martyr (în Evul Mediu a circulat în spaţiul francofon şi varianta martre, păstrată în Montmartre „Muntele martirilor”; originile mai vechi sunt în greacă şi latină, sensul iniţial fiind cel de „martor”). DEX – 2009 îl defineşte ca „Persoană care a avut de îndurat suferinţe, chinuri îngrozitoare sau moartea pentru ideile, convingerile sale.f&Spec. Mucenic al Bisericii.f&P. gener. Persoană care îndură persecuţii, un tratament inuman, bătaie etc.”.

În ciuda explicaţiilor de dicţionar (care diferă puţin de la o lucrare lexicografică la alta), aparent destul de limpezi, definirea cuvântului a suscitat şi continuă să suscite dezbateri interesante, teologi, eseişti, filosofi căutând nuanţări, disocieri semantice, precizări de criterii, accentuări presupus necesare pe unele dintre acestea – totul, e drept, în confortul vremurilor eliberate de teroare. De altfel, disputa terminologică este veche, de vreme ce, într-un document francez de pe la 1690, este formulată opinia că „sunt numiţi în mod abuziv martiri eretici şi păgâni care suferă în apărarea religiei lor false”.

Chiar în revista-carte, un articol notabil este intitulat „Dimensiunea de Martir a lui Corneliu Coposu”; autorul face trimiteri avizate la surse bibliografice importante, culege din documente argumente şi-şi construieşte demonstraţia în sprijinul ideii din titlu, subliniind, printre altele, că „Martirul definit în sens abstract este întruchiparea autosacrificiului, fie prin suferinţă extremă, fie prin moarte, pentru un set de valori şi credinţe.”(p.26).

Neavând căderea de a avansa un punct de vedere propriu, mai amintim că, într-un recent articol din „Observator cultural” (nr.881), Gabriel Andreescu, abordând cazul Mircea Vulcănescu şi situându-se de partea cărturarului „patriot şi umanist”, care „A sfârşit tragic şi iată-l, astăzi, vânat drept criminal de război”, consideră nepotrivită calificarea lui (într-un document-protest semnat de academicieni, scriitori, ziarişti în apărarea lui M. V.) ca „martir al puşcăriilor stalinisto-dejiste”. Eseistul constată că „există astăzi o inflaţie a cuvântului martir”, mai nimerită fiind, după părerea sa, în referinţele la regimul carceral, opţiunea pentru cel de victimă.

În sfârşit, dintr-o listă destul de bogată de texte şi autori, vom mai menţiona articolul „Despre martiri” al lui Sorin Lavric, din „Ziarul Lumina” (al Patriarhiei; 15 octombrie 2010), în care filosoful pare a implica hotărâtor în definiţia martirului relaţia acestuia cu etnia / naţia şi cu credinţa („Nu se poate închipui un martir fără Dumnezeu şi fără naţia sa”).

I.NEDELEA