LA STUPCA ÎN ANII 1934 ȘI 1937

În anul 1934 se împlineau șapte decenii de la intrarea în funcțiune a localului de școală din satul Stupca, unde aveau să profeseze ca dascăli, mai mult sau mai puțin întâmplător, și preotul Iraclie Porumbescu, și (în anul 1878, suplinindu-l pe tatăl său) genialul său fiu, muzicianul încă în devenire Ciprian Porumbescu.

 

Evenimentul va fi cunoscut o anume amploare și importanță, de vreme ce i-a dat o atenție nu oarecare (de simplu fapt divers) chiar un ziar precum „Universul” care, în numărul său din 4 septembrie 1931, îi acordă un spațiu amplu, acoperit de o foarte interesantă legendă despre istoria satului (text care pare că va fi fost cules la fața locului și mai mult ca sigur redactat de vreun ziarist care a preferat să-și păstreze anonimatul) pe care o redăm în continuare, după un mini-documentar olograf, remis nouă de p.c. preot Constantin Hreorciuc (paroh la Grănicești) – scriitor redutabil, artist plastic remarcabil, animator cultural exemplar – căruia îi parvenise de la distinsa Doamnă Nina Cionca, venerabila strănepoată a lui Ciprian Porumbescu, iar părintele a avut generoasa amabilitate să ni-l cedeze spre beneficiul utilizării publice. Respectivul documentar mai conține o relatare despre sărbătorirea școlii din Stupca, precum și două extrase din publicația „Glasul Bucovinei” referitoare la primul bust de la Stupca reprezentându-l pe Ciprian Porumbescu. Dar să le aducem în actualitate pe rând. Mai întâi, textul legendei: S T U P C A – poveste veche – Satul acesta, zicea Moș Colț, așa cum auzise și el din moși-strămoși, este doar umbra vechiului sat. Unde este acum vatra satului, era o pădure deasă prin care cu greu puteai răzbate. Satul vechi era așezat mai la răsărit, pe o pantă frumoasă ce cobora spre miazăzi, pe un pârâu ce se numea Pârâul Morii. În vremile acelea satul Stupca era mare, sat domnesc, căci aici se aflau prisăcile lui Vodă. Oamenii domniei care aveau grije de stupi erau țărani de aici, dar, la grea cumpănă, erau și oșteni – aveau cal de luptă, arc, paloș, ascultând de porunca pârcălabului de Suceava. Așa povestea Moș Colț, al cărui nume adevărat era Alexa Oniga. I se zicea cu această poreclă, pentru că, la bătrânețe, avea un singur dinte lung și galben în gură și, când vorbea ori râdea, colțul ăsta îi ieșea amenințător, încât copiii și femeile se cam temeau de el, măcar că n-aveau de ce să se teamă – moșu era blând și sfătos ca toți bătrânii de pe aici. Când mănca un măr, îl ținea cu amândouă mâinile și-l da pe colțul lui ca pe o răzătoare. De la nepoții și strănepoții acestui moș – care desigur era un mare povestitor – a rămas o legendă înfiorătoare. Vremile acelea de demult nu erau pașnice, căci deseori năvăleau turcii, dar mai ales tătarii. Scrum și prăpăd se alegea de agoniseala oamenilor. Povestea spune că într-un astfel de iureș al tătarilor, niște ciobani cu oile, văzând de pe niște înălțimi fumul ce se ridica din alte sate pârjolite, veniră în grabă să anunțe primejdia. Oamenii satului luară cu ei ce puteau duce, și se traseră în codri. Stuparii luară mai multe buduroaie cu albine, astupând urdinișurile, și se traseră în codri. – Dară stuparii aceștia erau și oșteni – cum spune Moș Colț –. Aveau cu ei și arme de luptă, cu care să-și apere femeile și copiii. Tătarii care intrară în sat făcură ce făceau oriunde. Aprinseră casele și șurile satului. Și poate s-ar fi mulțumit cu atât dacă n-ar fi zărit în buza codrului un băietan de vreo 14 ani, cu un țepoi mare în mână, care, dragă Doamne, aștepta să se bată cu tătarii! Cum îl văzură, păgânii porniră spre pădure. Băiatului îi pieri pe loc vitejia văzând mulțimea tătarilor și o zbughi printre niște tufani. De undeva din frunzare, o femeie cu un copil în brațe strigă: Fugi mă, Mitruță, că te taie tătarii! Păgânii o dibuiră curând și o tăiară, pe ea și pe copil, cât ai clipi din ochi. În clipa aceea, stuparii oșteni trântiră cu răcnete buduroaiele. Tătarii stătură o clipă – dar iată că un potop de albine năvăliră pe ei, înțepând oameni și cai, în timp ce arcașii lui Vodă cădeau ca o ploaie turbată. – Cei rămași în viață se retrăgeau în goana cailor spre zările de unde veniseră. Astfel albinele lui Vodă mântuiră satul. Când s-au întors, [stuparii] găsiră satul scrum și cenușe. Era a 3-a oară când tătarii le ardeau tot avutul. Unii și-au dat cu părerea că locul acela era blestemat, alții și-au dat seama că deși locul este bun și frumos, așezarea este prea la vedere și poate atrage toate liftele. După multă chibzuială, au hotărât să mute vatra satului în pădure pe albia pârâului ce izvorăște din Dealul Mare, căruia i se spune „Pârâul Stupcii” – dar pe atunci nici Moș Colț nu știa cum i se spunea. Au tăiat copacii și au făcut alte case, așteptând mai departe mila sau pedeapsa lui Dumnezeu. – Când s-o fi întâmplat asta, Moș Colț nu știa. – La el toate începeau cu „demult” sau „pe vremuri”. În continuare, redăm textul relatării jurnalistice despre sărbătorirea propriu-zisă a școlii de la Stupca, așa cum s-a derulat ea, după un program bine stabilit și pregătit în prealabil, program care și astăzi poate reprezenta o pildă / un model pentru toată lumea interesată (sau, mai bine zis, care ar trebui să fie organic interesată) de valorificarea tradițiilor din orizontul nostru rural, acela care a furnizat enorm de multă spiritualitate de altitudine perenă culturii naționale și care reprezintă cu adevărat temelia rezistenței specificului nostru național în fața intemperiilor deznaționalizante care, în ultima vreme, mai precis din 1989 încoace, se năpustesc stihial asupra noastră atât din afară, cât și dinlăuntrul țării (căci de prezența nefastă a cozilor de topor neamul românesc n-a fost, din păcate, niciodată scutit. Dimpotrivă!): UN SAT MOLDOVENESC – S T U P C A JUBILEUL DE 70 DE ANI AL ȘCOLII PRIMARE Domnul director școlar Constantin Brăteanu a convocat, în ziua de 26 August, pe toți locuitorii satului Stupca, care, după ce au frecventat școala primară din sat, s-au dus pe la cele școli de la oraș. Au venit la această rară și scumpă aniversare foarte mulți din fiii satului răzlețiți în cuprinsul țării întregite. Sunt în total 273: profesori universitari, magistrați, avocați, preoți, profesori secundari, ofițeri, învățători etc. Duminică, la ora 9, s-a oficiat, în frumoasa biserică, un serviciu divin în sobor, de protopopul Alexandru Baciu, asistat de preotul local Aurel Soroceanu și de preoții Căilean și S. Brăteanu. Răspunsurile le-a dat impozantul cor de plugari, condus de directorul școlii Constantin Brăteanu, un neobosit luptător pentru ridicarea școlii și satului. De la biserică, impozantul convoi de intelectuali și gospodari a pornit spre Casa comunală. Constantin Brăteanu face apelul nominal al celor dintâi elevi ai școlii din Stupca, din anul școlar 1864-65. Întrucât toți sunt morți, ultimul murind anul trecut, asistenții răspund: „Dumnezeu să-i ierte!” Apoi face apelul intelectualilor, cei 273. Domnul profesor de liceu Ștefan Pavelescu, într-o emoționantă și scurtă expunere: „Când scumpa noastră mamă împlinește 70 de ani, trimis-a crainici în toate părțile să-și invite fiii dragi spre a lua parte la această sfântă prăznuire și venit-au încet, unii din îndepărtate olaturi! Ne-am plecat genunchii în fața mormintelor celor duși dintre noi și vărsat-am lacrimi de profund regret pe glia sub care ei dorm.” Domnul avocat Ioan Juca trece în revistă pe ctitorii și directorii care s-au perindat la cârma acestei școli: Boierul Costin, contesa Logoteti, dir. Ioan Corvin, Ciornei, Nicu Donisă, Bodale, Onofrei, Căilean, Ilie Sabin, V. Nehalciuc, apoi preoții Iraclie Porumbescu și Onufrie Mironovici. Domnul Nicu Donisă, fost director școlar din Stupca, evocă amintiri: „…gospodari muncitori, păstrători ai credinței și datinilor străbune, cât și ai portului nostru național, care până astăzi s-a păstrat nealterat”. Domnul Eugen Varzariu, președintele Asociației Învățătorilor din județul Suceava: „Stupca a dat 40 de învățători”: Urmează o Masa comună la școală. Apoi o Șezătoare muzicală în curtea lui Ion Oniga. Corurile de plugari, conduse de D. Brăteanu și învățătorul Corlățeanu, au cântat cântece populare. Pavelescu și Tescuteanu au recitat poezii. Seara, bal la primărie. Congresul. A doua zi a fost Congresul stupcanilor, care a decis următoarele: ralierea tuturor la nou înființata Asociație a Intelectualilor Stupcani, acordarea de depline puteri Comitetului de a lua toate măsurile în vederea realizării a două lucrări: 1) Ridicarea unui bust lui Ciprian Porumbescu, 2) Construirea unui nou local de școală. („Universul”, 4 septebrie 1934) În ceea ce privește primul obiectiv din proiectul asumat de Congresul stupcanilor – „Ridicarea unui bust lui Ciprian Porumbescu -, în publicația cernăuțeană, „Glasul Bucovinei”, din 22 August 1934 [sic], se precizează: „Bustul este executat și turnat în gips de stupcanul Gheorghe Bilan, de la Academia de Belle Arte din București și elev al maestrului O.[scar] Han”. Aceeași publicație de la Cernăuți, „Glasul Bucovinei”, din 10 August 1937, sub titlul Dezvelirea bustului compozitorului C. Porumbescu, la Stupca, informează publicul cititor precum urmează: „Comitetul Asociației Intelectualilor Stupcani a decis ca dezvelirea bustului lui C. Porumbescu să se facă duminică, 22 August [1937]. Bustul este turnat în bronz și transportat la Stupca. Program: ora 8 – Serviciu divin în sobor de 10 preoți stupcani; răspunsurile vor fi date de Corul mixt al Reuniunii Muzical-Dramatice „Ciprian Porumbescu” din Suceava; Ora 11 – Parastas la mormântul lui C. Porumbescu; Ora 11,30 – Masă comună; Ora 16 – Teatru și concert dat de stupcani în curtea gospodarului Dumitru Oniga; Ora 21 – Serată de dans în sala primăriei”. Astfel s-a finalizat una dintre bravele hotărâri ale Asociației Intelectualilor Stupcani (despre construirea unui nou local de școală la Stupca, în aceeași vreme și sub același patronaj, deocamdată nu avem niciun fel de informații). Bustul executat de sculptorul Gheorghe Bilan este primul monument din Stupca înfățișându-l pe Ciprian Porumbescu (celelalte două, unul instalat la Casa Memorială, iar celălalt la Muzeul Memorial „Ciprian Porumbescu”, din localitate, aparțin lui Naum Corcescu, și, respectiv, lui Dumitru Căileanu, fiu și el, remarcabil, al celebrei localități bucovinene) și este instalat, actualmente, în fața școlii din sat. De precizat că, între timp, opera, părându-i-se imperfectă, a suportat unele „ajustări”, din partea marelui ocupant sovietic eliberator, care, în anul 1944, la trecerea prin Stupca, în drumul său glorios înspre Berlin, nemaigăsind ce să „perfecționeze”, a mitraliat și statuia compozitorului nostru (urmele gloanțelor, chiar dacă au fost plombate ulterior, se văd și astăzi, spre veșnică neuitare și recunoaștere!), adică, așa, de amorul artei… memorabile: „Să se știe în toți vecii/C-au fost pe-aici celovecii”, cum ar zice Păstorel Teodoreanu În orice caz, la Stupca, în deceniul patru al secolului douăzeci, s-a petrecut, iată, un eveniment cultural cu multiple valențe spirituale, greu de egalat, menit să înnobileze cu noi carate faima solid întemeiată a celebrei localități bucovinene de prezența aici, preț de circa două decenii, a faimoșilor Iraclie Porumbescu și genialul său fiu, Ciprian, supranumit „cântărețul neamului românesc”.