Pe vremea când eram şcolăriţă în satul meu din nord de Românie, am primit o scrisoare de la o fetiţă dintr-un sat din raionul Vulcăneşti al RSS Moldoveneşti de pe atunci. Acum îmi dau seama că sunt ceva mai bine de 40 de ani şi, fără să am vreo explicaţie pentru asta, nu mi-am reamintit până acum acest episod. Nu venise, scrisoarea aceea, pe numele meu, ci „pentru al doilea elev din catalog” din clasa a IV-a (deşi e posibil să fi fost altă clasă, memoria îmi dă rateuri). Şi cum eram înscrisă la jumătatea primei pagini a catalogului clasei mele, m-am trezit cu scrisoarea aceea caligrafiată deosebit de frumos, cu o cerneală albastru-violet, cu peniţa unui toc, cel mai probabil.
Iniţial m-am blocat, pentru că textul părea scris într-o limbă imposibilă. Am luat, uşor şovăielnic, scrisoarea din mâna doamnei învăţătoare şi, confuză, m-am dus acasă. Cu scrisoarea în mână, nu în ghiozdan. Am desfăcut-o pe drum. Mi se părea că am în faţă un manuscris medieval, aşa cum ne arătase doamna la istorie. Filele, destul de groase, erau uşor gălbui, iar literele acelea cu albastru-violet, elegante, scrise cu răbdare, păreau foarte vechi pentru copilul care eram.
Avea să mă dezmeticească mama. Văzându-mi şi entuziasmul şi nedumerirea, îmi luă scrisoarea din mână şi, spre marea mea surpriză, începu să citească fluent, în limba noastră, românească, ceea ce mie mi se păruse a fi o scriere uitată de lume. Era limba noastră cu caractere ruseşti, iar expeditorul era o fetiţă de vârsta mea – îmi pare rău că nu îmi mai amintesc numele ei –, o fetiţă care voia să îşi facă prieteni. Veniseră, de fapt, mai multe scrisori, pentru mai mulţi dintre noi, învăţătoarea lor dorind să-i ajute să comunice cât mai bine în limba lor maternă. Am căutat satul acela (nici asta nu-mi mai amintesc) pe harta micuţă dintr-un atlas şi aşa arătătorul mâinii mele drepte a rătăcit pe dincolo de Prut şi a ajuns să fixeze în memorie poziţia oraşului Chişinău, numele acestuia fiind descifrat tot cu ajutorul mamei care învăţase, în copilăria ei de după război, limba rusă.
Aveam să văd Chişinăul mult mai târziu, când imperiul roşu se destrămase de ceva vreme şi când limba vorbită acolo nu mai era interzisă ci, dimpotrivă, devenise limbă de stat, iar Alexei Mateevici putea privi şi asculta cu drag, din lumea din care s-a retras cu mult prea devreme, şiragul de piatră rară al limbii pe care a nemurit-o. Şi, ca recunoştinţă pentru mama care mi-a fost mereu alături, susţinându-mi existenţa nu atât material, că nu avea de unde, ci sufleteşte, căci are un suflet uriaş, am luat-o cu mine în această primă trecere peste Prut. Ne-am bucurat amândouă de oraşul înecat de verdeaţă, am păşit cu sfială în perimetrul Mitropoliei, am pus o floare la statuia lui Vodă Ştefan, am salutat figurile ce străjuiesc aleile parcului central, vorbindu-i despre cei pe care îi cunoşteam din lecturile mele istorice ori beletristice, am pus cealaltă floare la bustul lui Grigore Vieru, abia ajuns acolo, într-un adevărat panteon al slujitorilor sfintei noastre limbi româneşti. Am admirat clădiri mai vechi şi mai noi (fireşte, cele vechi dau farmecul oraşului, nu cele noi), am mâncat bomboanele „Bucuria” (minunate sunt „Chişinău de seară” cu prune), am băut bere „Chişinău” şi vinuri de Cricova, am comparat Chişinăul cu alte oraşe româneşti ori cu ceea ce îmi aminteam din lecturile despre România interbelică…
De curând am ajuns din nou în oraşul de pe malul pârâului Bîc, cel pomenit şi de Dimitrie Cantemir în „Descrierea Moldovei”. De data aceasta într-un cadru organizat impecabil. Am participat la cursurile şcolii de vară organizate de filiala din Moldova a Asociaţiei Generale a Învăţătorilor din România (AGIRo). Aveam să cunosc oameni minunaţi aici, oameni care se jertfesc zilnic pe altarul românismului. Şi nu numai. Spiritul lor civic îi face extrem de activi în comunităţile lor, fie ele rurale ori urbane. Sunt oameni care învaţă mereu. Sunt oameni care îi învaţă pe ceilalţi. Sunt oameni care păstrează parfumul vieţii de altădată prin grai, prin cântece şi dansuri, prin mici piese de teatru şi spectacole muzical-literare. Sunt oameni care răspund prezent de fiecare dată când se iveşte ocazia să înveţe ceva nou, să experimenteze, să exerseze. Sunt oameni ale căror suflete vibrează la vers, la cânt, la credinţă. Sunt oameni deschişi la nou, la frumos, la dezvoltarea personală ca premisă a dezvoltării generale a societăţii. Sunt învăţătorii. Sunt cei ale căror suflete funcţionează numai împreună cu cele ale celor pe care îi educă, îi şlefuiesc, îi formează ca oameni de ispravă. Sunt dascălii, cei din prima linie a frontului de luptă pentru apărarea fundamentelor identităţii româneşti.
Şcoala de vară din acest an a avut tema „Limba română în contextul dialogului intercultural pedagogic fără frontiere” şi s-a adresat cadrelor didactice române de pretutindeni. Au participat educatoare, învăţători şi profesori de diverse specialităţi din Republica Moldova, din România, din două zone ale Serbiei şi din trei regiuni ale Ucrainei – Transcarpatia, Cernăuţi şi Odesa. Minunea de om, energică, mereu zâmbitoare, mereu gata să rezolve orice problemă ce i-a fost amintită, având o vorbă bună pentru fiecare, minunea aceasta blondă ce se cheamă Mariana Marin, harnica preşedintă a AGIRo Moldova, promotoarea şcolii de vară şi a românismului, a reuşit să adune în jurul generoasei idei sub care s-au desfăşurat lucrările şcolii de vară numeroşi parteneri şi colaboratori, astfel încât lucrările să aibă o înaltă ţinută academică. Oameni de cultură din România şi Republica Moldova, oameni politici doar atât cât a fost nevoie, slujitori ai şcolii din toate zonele menţionate au dat glas imperativului de a păstra identitatea românească dincolo de oameni şi de frontiere, ca o datorie faţă de antecesori, faţă de noi înşine şi faţă de urmaşi.
Nicolae Dabija, membru corespondent al Academiei de Ştiinţă a Republicii Moldova, ne-a salutat spunând „Limba română a înviat! Adevărat a înviat!” în sala azurie a Academiei moldave, un spaţiu formal care impune şi o anume ţinută, şi o anume mentalitate, şi un anume discurs. În atmosfera aceea solemnă, maiestuoasă şi elegantă, cuvintele Maestrului se înfig ca nişte pumnale ascuţite sub formă de semne de exclamaţie şi de întrebare: „Suntem săraci pentru că nu ne cunoaştem şi nu ne preţuim limba, pentru că nu ne cunoaştem şi nu ne preţuim numele şi Dumnezeu ne pedepseşte”. Sigur, se referea la cei care, din varii motive, se consideră moldoveni ce vorbesc moldoveneşte, dar, ascultându-l, m-am întrebat dacă noi, românii din România, ne cunoaştem bine limba, ne preţuim etnia, facem suficiente eforturi pentru a preţui cu adevărat şi a perpetua valorile identitare româneşti. Şi nu am putut să-mi răspund răspicat pozitiv la niciuna dintre aceste retorice chestionări.
Acolo, în sala aceea în care nu oricine şi nu oricând poate intra, au răsunat glasuri ale unor mai cunoscute (Nicolae Dabija, Dorin Chirtoacă, Raisa Vieru, Eugenia Marin, mama Doinei Aldea-Teodorovici) ori mai puţin cunoscute persoane – cadre didactice din cele patru ţări reprezentate. S-au recitat versuri din operele lui Grigore Vieru şi Dumitru Matcovschi, s-au cântat melodii, devenite şlagăre naţionale, ale duetului martir Doina şi Ion Aldea Teodorovici, s-a făcut apel la identitatea noastră comună şi la datoria de a ne sprijini întru slava limbii şi poporului român de pretutindeni. A fost un dialog fără frontiere şi fără vize(deşi colegii din Serbia au avut destule probleme cu intrarea pe teritoriul Moldovei). A fost un exerciţiu ce se doreşte a fi perpetuat, pentru că este nevoie de insistenţă, de perseverenţă pentru îndepărtarea oricărei urme a sârmei ghimpate plantate de politicile altui veac şi de politruci ce şi-au dorit a supune vremurile, sârmă ce ne-a însângerat sufletele şi raţiunea uneori. Au fost zile în care ni s-au reamintit figuri ilustre ale ordinului învăţătoresc (ştiu că nu există un asemenea ordin, dar ar trebui înfiinţat unul, nu credeţi?). De vorbele unui asemenea învăţător – Traian Şuteu, preşedintele Asociaţiei Învăţătorilor Români din Ardeal, Banat, Crişana şi Maramureş în perioada interbelică – ne-a amintit Viorel Dolha, preşedintele AGIRo: „Noi numai să fim oameni, oameni mari şi tari la suflet. Să lepădăm ambiţiile deşarte şi micile orgolii. Să nu subordonăm intereselor personale pe cele generale. Să ne supunem disciplinei profesionale şi să ne angajăm toate forţele în lupta socială pentru a scoate victorios stindardul dăscălesc. Să dovedim mai multă demnitate în vorbă şi purtare pentru a ne ridica importanţa înaintea lumii conducătoare. Să ne dăm seama de forţele noastre intelectuale şi să nu alergăm după căpătuieli neiertate. Să pretindem însă recunoştinţa muncii cinstite şi curate. Oamenii netrebnici să-i reducem la adevărata lor valoare, făcându-i să-şi recunoască păcatele lor. Pe cei harnici să-i dăm de îndemn pentru a ţine trează voia de muncă, ambiţia nobilă şi voinţa hotărâtă. Să nu ne umilim şi dejosim bătând prea des la uşile care nu se deschid prea bucuros! Să mai aşteptăm, căci nu va trece mult şi vor veni ei la uşa noastră! Să fim un corp solidar în toate manifestaţiile noastre, care astfel vor întâmpina respect şi ascultarea factorilor conducători!”.
Hmmmmm, Domnule Învăţător! Încă nu vin la uşile noastre, pentru că se căpătuiesc altfel! Şi, mai ales, nu suntem un corp solidar, pentru că ne macină orgoliile mărunte şi interesele egoiste! Şi pe asta mizează factorii aceia conducători de care aşa frumos vorbeşti mata la începutul celuilalt veac…
Au fost zile minunate în care s-au îmbrăcat ii româneşti, s-a mâncat româneşte, s-a cântat şi jucat româneşte. Şi asta nu doar la Chişinău, acolo unde limba noastră cea română a ajuns unde îi este locul, ci şi la Satu Nou, în sudul Basarabiei revenit, la desfiinţarea URSS, Ucrainei, acolo unde o întreagă comunitate s-a mobilizat pentru a ne primi nu doar cu vin ca de împărtăşanie, cu tochitură şi sarmale cu mămăliguţă caldă, ci şi cu un excelent spectacol muzical-literar, demn de un festival internaţional. Este o comunitate românească incredibilă (mă rog, ei îşi spun moldoveni, că aşa le spune legea!), care şi-a creat un minunat muzeu etnografic, care întreţine o minunăţie de şcoală în care copiii iau masa de prânz şi au parte de ceea ce la noi, dincoace de Prut, se cheamă after school. E o comunitate de oameni gospodari şi despre aceasta stau mărturie lanurile imense de grâu, porumb, floarea-soarelui, legume, culturi îngrijite, curate, care spun totul despre localnicii ce-şi iubesc baştina şi-o sfinţesc cu sudoarea frunţilor lor.
Galina Pelin, profesor psiholog la şcoala din Satu Nou, una dintre coloanele ce susţin românismul în raionul Odesa, ne prezintă, pe scurt, situaţia învăţământului pentru minoritatea „moldovenească” din zonă; elevii din clasele primare încep şcoala învăţând după manuale de limba română editate la Cernăuţi şi continuă cu manuale de limbă moldovenească editate la Odesa; în clasele cu predare în limba moldovenească, istoria şi geografia se învaţă în limba ucraineană, zona este artificial menţinută izolată „ca să nu pătrundă la noi nici mass-media, nici personalităţi marcante ale culturii naţionale, nici spectacole, nici literatură artistică, niciun vorbitor cu limbaj ales, elevat, cu idei şi suflu naţional. În consecinţă, să nu ştim cine suntem, de unde venim şi încotro mergem”. Tristeţea din vocea Galinei este rapid înlocuită de spiritul ei vesel, de entuziasmul debordant, de strălucirea din ochii săi atunci când vorbeşte despre poporul căruia, dincolo de frontiere, îi aparţine.
Toate întâlnirile învăţătorilor din AGIRo sunt sărbători ale spiritului românesc. Cu atât mai mult cea din iulie 2015 la care mi-a fost dat să particip. A fost această şcoală de vară un adânc omagiu adus celor care, dincolo de bariere de tot felul, se încăpăţânează să ţină treze spiritul şi limba română în vremuri nu tocmai uşoare. A fost o onoare să-i reîntâlnesc pe Mariana Marin, Zinainda Popa şi Pavel Cerbuşca de la Chişinău, pe Maria Barbă de la Cahul, să-i cunosc pe Galina Pelin, pe Milan Mikşa, pe Milan şi pe Slavişa Trailovic din Serbia, pe Leontina Panciuc şi Viorica Puiu din Tereblecea rămasă în nordul Bucovinei, pe mulţi alţi colegi cărora le-am simţit şi admirat îndârjirea cu care se ţin a fi români cu tot dinadinsul. A fost o bucurie să-i reîntâlnesc pe Viorel Dolha, preşedintele AGIRo, pe Margareta Gheorghiţă, o albină harnică, modestă şi tăcută, care munceşte pe brânci pentru ca AGIRo să rămână un brand identitar profesional, pe numeroşi alţi colegi din România şi de dincolo de hotarele ei.
Îmi doresc să-i reîntâlnesc şi să mă contagiez de românismul lor practic, activ, devotat şi entuziast. Până atunci, mă mulţumesc să le scriu din când în când, în format online, căci e şi mai uşor şi mai ieftin, cuvinte de drag în limba unui neam care încă îşi caută calea.
Prof. OLTEA PRELUCĂ
Şcoala Gimnazială „Ion Creangă” Suceava
Comentarii