de N. Iorga
Motto: „Bucovinenii şi-au scris singuri istoria lor, n-au trebuinţă să le-o scrie străinii sau şi românii, care n-au trăit-o direct” (M. Iacobescu)
- Alcătuirea grupului
Oaspeţii bucovineni au venit în număr de peste 600. Se anunţaseră mai mulţi, până la 750 dar, din anumite consideraţii uşoare de înţeles, au oprit pe unii din cei mai înalţi în rang şi chiar pe bieţii teologi, care n-au cutezat să calce o poruncă păcătoasă şi ridicolă. Erau câţiva din clerici mai cunoscuţi. Venerabilul părinte C. Morariu, harnic scriitor bisericesc şi excelent român, părintele Zaharovski, un om de autoritate, părintele Atanasie Gherman din Mahala, un tânăr cu inima caldă pentru scopurile vieţii româneşti de pretutindenea şi o seamă de alţii. Dintre laici, profesorul Sextil Puşcariu care e pentru tineretul bucovinean, prin învăţătură, metoda sa ştiinţifică, talentul său de scriere şi de vorbire, caracterul său hotărât şi purtările sale afabile, un om providenţial. Apoi, tânărul profesor de gimnaziu Gheorghe Tofan, directorul Şcolii Normale din Cernăuţi (de ce nu şi dl Nistor, care conduce „Junimea litera-ră”), advocatul Bocancea, notarul Blândur, d. Bocancea, fost candidat de deputat, care publică la Câmpulung „Buciumul”, simpatică figură de om a cărui viaţă nu i-a fost uşoară, directorul Vasilevschi de la Şcoala de săpături în lemn din acelaşi oraş, întovărăşit de doi dintre profesorii săi de la şcoala sa, dl Pâltea şi de doi şcolari în plăcute porturi de tăietură românească. Dintre fiii profesorului I.G. Sbiera, unul singur, Decebal. Mulţi învăţători, preoţi, doamne din deosebite strate ale societăţii, studenţi din trei societăţi – „Junimea”, „Dacia” şi „Bucovina”, ţărani şi ţărance în frumoase porturi de munte.
- La Burdujeni
Au venit la Iţcani cu trenul bucovinean şi de acolo i-a adus „rezerva” trenului nostru în Burdujeni. Câţiva ţărani veniră mai târziu pe la „potera” vămii celei mici. Toţi purtau, ca semn de recunoaştere, crenguţa de brad veşnic verde.
La Burdujeni i-a primit o delegaţie a comitetului alcătuită din dd. Gh. Mârzescu, deputat, Corneliu Şumuleanu, profesor universitar, la care se adăugiseră deputaţii de Botoşani, d.d. N. Răutu şi A. Şmelţ. Cele trei societăţi de studenţi din Iaşi erau reprezentate de preşedinţii lor şi de un număr de membri.
În gara largă a Burdujenilor, pe care într-o clipă o iau în primire bucovinenii, steguleţe fâlfâie în vântul rece, umed, stropite de ploaie măruntă. Nu este o primire oficială de aceea şi această slăbiciune a mijloacelor decorative. Nici institutorii n-au venit cu şcolile lor – fiind, cum mă asigură, în vacanţă şi, deci, lipsiţi de orice putinţă de a-şi strânge şcolarii. Deputaţii botoşăneni au adus însă bună muzică a vânătorilor de la ei. Şi, astfel, bucovinenii pot să audă pe rând salutul de primire, imnul românesc şi cântece de joc, care fac să se întindă una dintre horile de bună înfrăţire.
Din împrejurimi a venit puţină lume. Târgul e aproape numai jidovesc, cu toată mănăstirea Tudorencelor, ce cuprinde.
Dl Mârzescu rosteşte o cuvântare însufleţită, de frumoase sentimente. Şi dl Răutu aminteşte viaţa comună de odinioară a moldovenilor înstrăinaţi, cu moldovenii din România de astăzi. Un al treilea vorbitor spune celor sosiţi că ei nu sunt oaspeţi, ci intră în drept în ţara lor, trecând din moşioara lor de-acasă în moşia cea mare, de aici, unde toate sunt ale lor, cum sunt şi ale noastre.
Părintele Zaharovschi citeşte cu glas tare şi limpede răspunsul bucovinenilor, care insistă, după cuviinţă, asupra caracterului cultural pe care-l are vizita.
După gustare, lungul tren pus la dispoziţia vizitatorilor, cu o reducere de 75%, din ordinul ministrului Morţun, se umple de lume felurită: în unele vagoane predomină cilindrile, pălăriile preoteşti, uşoarele pălăriuţe ale doamnelor, altele cuprind numai ţărănime în mândrul port din unele părţi.
Prefectul judeţului Suceava, ca şi cel de Botoşani, nu împodobesc gările. Totuşi, în Vereşti, cântă frumos corul ţărănesc din Dumbrăveni şi şcolarii liceului botoşănean. La alte staţii, iarăşi, câteva steaguri şi un rând de funcţionari amestecaţi cu ţăranii. La Paşcani, marea staţie îi poartă pe ţărani prin uriaşele încăperi, cu adânci cuptoare roşii cu pilog ce lovesc în barele de fier roşu, cu ciudate maşini complicate, care supun metalul cel mai mândru şi mai rebel.
Bucovinenii se miră că cei care utilizează aceste mijloace ale industriei moderne sunt români născuţi prin acele sărmane case cu acoperişurile de stuf, care-i întristează.
Prefectul de Iaşi a îndrăznit să împodobească gările ca la Târgul Frumos şi la Târgul Iloaiei, unde încă fac front cu evreii, cu figuri de dobitoace zăpăcite sub tricolorul darnic.
- La Iaşi. Ziua întâi
La Iaşi e o mulţime nesfârşită. Mii de oameni din popor. O masă de persoane din clasele bogate. Steagurile corporaţiilor înconjoară tribuna de la care vorbeşte blând primarul Nicu Gane – o însemnată figură a literaturii noastre.
Răspunde cu tărie părintele Morariu.
Acum se pun în mişcare steagurile şi cortegiul se desfăşoară. Enorm. Niciodată Iaşul n-a văzut o privelişte aşa de înălţătoare. Prin uşile gării mai ies călători, pe când cele dintâi tricolore se mişcă departe, la deal, pe strada Arcului. Pot fi laolaltă mii de oameni şi alţii, pe atâţia aşteaptă în Piaţa Unirii. Evreii se strâng miraţi de peretele cocioabei lor, pe când în balcoane se văd, zâmbind de bucurie, persoane din lumea ieşeană. Noi nu obişnuiam strigături, mişcări violente, gesturi meridionale, dar e o superioară maiestate lină, un înalt simţ de cultură triumfătoare în aceste mii de oameni care, tăcuţi, în bună rânduială, vin domol, sub steagurile ce se mişcă în vânt sub cerul negru, care abia-şi opreşte belşugul ploii. D.P. Răşcanu, preşedintele comitetului, e un vorbitor sigur şi senin, îngrijit şi corect, uneori foarte înduioşător, fără cea mai mică sforţare. Acest frumos profesor bătrân, urează de „bunăvenire” şi, dintre tinerii bucovineni care-i răspund, unul are un glas de-o uimitoare putere, care domină toată piaţa plină de o lume nesfârşită până la marginile acoperişurilor şi în dosul hogeagelor.
La şcolile libere în timp de vacanţă se împart lesnicios şi fără nemulţumiri oaspeţii.
Seara, ei, oaspeţii, se adună în cele două odăi spaţioase ale sălii de gimnastică, lângă biserica Sf. Ioan a lui Miron Barnovschi. Amândouă frumos împodobite cu tricolor şi trofee, scânteie de lumină electrică. Se dă o gustare şi apoi, în cântecul unui taraf de lăutari, începe dansul care apropie pe românii din amândouă ţările şi uneşte în aceeaşi horă albul veşmânt ţărănesc cu postavul negru al târgoveţilor.
Muzica vânătorilor urmează şi ea deschide marşul spre Piaţa Unirii. Şi aici, în miez de noapte, se desfăşoară alte hore mari, largi, prevestitoare de alte Uniri, pavate pe acest sfânt , fie prin faptele din 1859 şi în care până atunci birjele evreilor şi muscalilor aşteptau înaintea negustorilor de acadele greci şi evreilor de pe terasa „marelui hotel Traian”.
- A doua zi
Încă de la şase ceasuri, cete de ţărani bucovineni străbat uliţele Iaşului, care împodobeşte cu tricolorul entuziasmul românesc sau al temerii jidoveşti, au o înfăţişare veselă, cu toată rezerva soarelui, care nici astăzi nu vrea să ne dea întreaga lui lumină. Oamenii şi-au găsit tovarăşi dintre ai lor sau merg chiar de la sine, cu siguranţa omului de la ţară deprins a-şi recunoaşte drumul totdeauna. Şi, iată, astă noapte în ceasurile unu şi jumătate se mai întâlneau unii întârziaţi.
– V-aţi rătăcit?
– Ba nu! Dar mergem la Ştefan cel Mare.
– Dar nu sunteţi obosiţi?
– Că doar n-am plecat la drum de-aceea!
La uşa Expoziţiei aşteaptă tineri de la Şcoa-la de sculptură, aşa de bine condusă şi de rod-nică în realitate, de la Câmpulung, cu trei din profesorii lor, şcolarii din părţile muntoase, cu toţii au cămăşi albe, înflorite şi cojoacele cusute, pe care le îngrijesc foarte bine.
Încet, acest grup de înţelegători ai artei străbate odăile Expoziţiei, primind lămuririle pe care le doresc aşa de mult. S-a adaos la dânşii profesorul universitar Puşcariu cu vărul său, profesor la Universitatea din Iaşi.
Încă de la opt ceasuri a început slujba la Mitropolie. Clădirea uriaşă în stil apusean, acum fals şi rece, puţin impunător în ceea ce priveşte exteriorul, începe a căpăta un înţeles de măreţie, când mii de oameni se înşiră între stâlpii ce o despart şi când tribunele se umplu de o lume vioaie şi nerăbdare. Un călugăr tânăr rânduieşte pe fiecare după rostul său şi mulţimea câştigă şi mai mult prin această bună împărţire. Sunt şi câteva uniforme pe lângă costumele şi şăpcile roşii ale tuturor tinerilor de la Societatea Bucovina, dar caracterul solemn al oficialităţii lipseşte. Şi aş cuteza să spun că nu e mai rău aşa.
Slujeşte Vlădica Ghenadie, înconjurat de un cler mare la număr. În strană, cu cârja în mână, Mitropolitul Moldovei, având lângă el, anagnostul Mitropolit Partenie, ştiind bine slujba şi mişcările sale, au o solemnitate potrivită cu caracterul serbării.
Cu o desăvârşită siguranţă, cu o armonie fără greş, aşa de deplină, încât glasurile corespund perfect în rostirea aceloraşi silabe, cu o corectitudine bine învăţată, căreia îi lipseşte, poate, ceva mai multă căldură şi expresie, ceva mai mult avânt de încredere şi de credinţă, corul mitropolitan, preţioasă moştenire lăsată de marele Mitropolit Iosif, cel din urmă din şirul arhiereilor cărturari şi cucernici, care fac mândria neamului nostru, a culturii şi moralei lui, dă „răspunsurile” şi umple lipsurile cu cântări bisericeşti în stilul cel nou. Sunt momente de o solemnă impresie, care nu se poate dobândi altfel.
Căci s-au făcut anume adaosuri şi schimbări, care înduioşează această atmosferă sufletească deosebită, încărcată de emoţii nebănuite, în care trebuie o singură precizare pentru ca lacrimile să se precipite. Astfel, când la pomenire vin numele Regelui şi al Doamnei României neatârnate, când se adaugă la menţiunea „credincioşilor creştini”, aceea neobişnuită „bunilor români” sau când între cântări numai în legătură cu slujba pomeneşte pentru a se desfăşura în uşoare zboruri spre ideal şi spre grave acorduri măreţe şi cam triste imnul Regal: „Trăiască Regele / În pace şi onor… // Trăiască Pacea”.
La urmă, bucovinenii vizitează apartamentele luxoase şi cochete ale noului Palat mitropolitan, care cuprinde, însă, şi chipuri interesante din trecutul mai apropiat sau mai îndepărtat al Bisericii moldoveneşti, în fruntea căreia au stat atâţia arhierei eminenţi prin ştiinţa lor, prin purtările alese, deprinse în mari case boiereşti sau în cuviincioase colibe ţărăneşti, prin viaţa lor fără pată, prin dărnicia lor apostolică şi, uneori, adică adeseori prin talente superioare.
În lungul şir bine orânduit oaspeţii merg acum la statuia lui Ştefan cel Mare, al cărui bronz prăfuit se desface cam trist de pe faţada cârpită cu scânduri – din motive electorale ordinare ale unor foarte ordinari oameni – a vechii Curţi Domneşti. E aici, fără ştirea şi grija poliţiei, o mare mulţime amestecată, din care nu lipsesc nici evreii care, de altminterea au curajul cinic de a se înfăţişa oriunde (toate uliţele sunt mărginite de evrei urduroşi, spanchii, răpănoşi şi alţi reprezentanţi ai neamului conservator-democrat o „opinie” publică, foarte publică).
***
În aceste împrejurări – după slujbă – cu o masă oarecare, cu tribună, e greu de vorbit.
Totuşi, un simpatic tânăr bucovinean de la „România Jună”, se ridică pe această „estradă” ciudată şi spune, în grai ales, cu căldură comunicativă câteva cuvinte, oferind o coroană cu flori pentru statuia celui care înfăţişează cu mai multă înălţime, desfăşurare şi sfinţenie Neamul – Ştefan cel Mare.
Trebuie un răspuns. Cel care-l dă arată că Ştefan – pe care trebuie să-l venerăm şi în această formă nesatisfăcătoare (cu starea jalnică în care e statuia lui, n. M.I.), ca pe un sfânt mare, într-o icoană nedibaci făcută – a dat Moldovei şi întregii naţii nu numai gloria biruinţei, cinstea apărării credinţei creştine, amintirea unei înţelepciuni politice suferinde, dar şi o comoară unei arte noi sub strămoşii noştri şi ai oaspeţilor noştri, au săvârşit isprăvi ce nu se pot uita. Prin el, prin pomenirea de la 1870, prin cea de la 1904 ne-am regăsit pe lespedea de marmură a aceluiaşi sfânt Mormânt.
După rugăciunea în biserică pentru binele unui popor care, de la el înainte n-a mai avut glorie, pace, fericire, siguranţă, ci s-a luptat prin hotare ce sângeră în fâşii dureroase, după acea rugăciune îndreptată către ceruri care nu ştiu răsplată decât munca, trebuie şi rugăciunea către strămoşul cel mare. Azi îi putem spune că am ajuns la credinţă, la convingerea despre necesitatea muncii izbăvitoare şi dacă hotarele se întregesc cu arme de vărsau sânge în brazde, astăzi sufletul fixat în cultura naţională ajunge a nimici orice graniţă. Şi când aceasta se va face şi pentru noi, atunci duhul Strămoşului va pluti mulţumit asupra largului cuprins al Ţării Româneşti unite.
***
S-a vizitat, apoi, biserica Trei ierarhilor, care s-a primit, prea ţărănească – sistem francez, Lecomte du Noüy – şi oaspeţilor noştri.
La amiază, în cursul mesei, de la Liceul internat au sătean a vorbit, pomenind în cuvinte puternice, bine alese, vechile lupte pe care le-am purtat împreună la vaduri bucovinene, cu „poleacii”, în estul carpatin cu turcii.
După amiază
După amiază, cuvântări de către rector şi decanul Facultăţii de litere, la Universitate.
De la ceasurile 3 înainte, vizitarea în masă a Expoziţiei. Răspunde mişcat dl Sextil Puşcariu, arătând că în cultura sa superioară Iaşul a devenit un nou izvor pentru bucovineni.
De la 5 la 7, străbaterea, vizitarea bisericilor neaurite şi cruţate de costisitoarea urgie a reparatorilor francezi, Sf. Ioan, Barnovschi, Sf. Spiridon, Golia, Sf. Sava.
Seara, la teatru. S-au ales şi audiat bucăţi din repertoriul lui Alecsandri; corul mitropolitan a cântat din nou şi foarte bine.
Ziua a treia
Ziua a treia a fost ocupată până la plecare, cu plăcută mănăstirile de afară: Cetăţuia, Frumoasa – pe care le-au văzut numai o parte din excursionişti.
MIHAI IACOBESCU
Comentarii