Oraşele Bucovinei (II)

Motto: „Bucovinenii şi-au scris singuri istoria lor, n-au trebuinţă să le-o scrie străinii sau şi românii, care n-au trăit-o direct” (M. Iacobescu)

Tipuri jidoveşti din Bucovina

de Fruntaş

– 5 –

Intraţi în anul jubiliar, al şaptezecelea de domnie al împăratului Francisk-Iosif I e interesant să-i urmăreşti pe fiii lui Israel din Eldorado al jidovismului, Bucovina, care mai de care caută să se arate mai patriot şi mai loial. Orice ziar întreprins de ei, în anul acesta, caută să-ţi aducă în legătură strânsă cu coroana împărătească şi foile lor sunt pline de patriotism, de reclamă. Ici se cocoşeşte un Moişă academic cu un discurs patriotic, care a fost anunţat prin toate fiţuicile jido-veşti, înainte şi după recitare, dincolo o Rifchi din comitetul cutare societăţii propune să se cumpere – conform înaltelor pretenţii ale monarhului –, trei perechi de pantaloni pen-tru puii de Israel de la cutare şcoală, dincoace un Moriţ politic făureşte ditirambi în primele articole din foaia sa tuturor munificenţelor. Scurt, nu mai ştii pe ce lume te afli de atâta vuiet jubiliar şi puternic şi cu inima boţ, stai tupilat şi uimit ca un biet cioban din vârful munţilor, când ajunge în mijlocul unui oraş mare între negustori obraznici, ce-şi strigă marfa de te surzesc: „cizme jubiliare, cizme!, jobenuri patriotice, pomană de loialitate… Veniţi, veniţi!”. Aşa o impresie va primi oricine în această Bucovină jubileo-semită.

Da’ încă atunci, când este vorba de o contribuţie mai însemnată! Trebuie să cânte osanale toată lumea bucovineană, cel puţin lumea oficioasă, începând de la prezidentul ţării şi până la ultimul secretar comunal. De mareşalul ţării, nici vorbă, el pururea a fost silit să joace cum alţii i-au cântat, deci cu atât mai mult acuma, când aşa cântă din alăută „patriotismului nefalsificat”. Acum trebuie să înşire în horă mare toată ţara căci, altfel, Gewald şi dânsul ar putea fi bănuit de iredentism.

Dar, să vedem cu date mai concrete.

Familia semi-regală Fischer, stăpânitoarea Moldovei de Sus şi a Bucovinei, şi-a propus să sacrifice, din multele sale milioane, suma de 500.000 de coroane pentru un scop filantropic: un spital pentru copii în Cernăuţi, menit, de altfel, şi pentru primirea bolnavilor de boli epidemice. Socoteala e foarte transparentă. Un astfel de spital e menit mai că exclusiv pentru fiii lui Israel, căci fiind Cernăuţiul cel mai jidovit oraş, iar mai ales pătura poporaţiei, care ar putea fi gata să profite de beneficiile acestui spital, fiind curat jidovesc, se vede că socoteala jidovilor a fost cât se poate de corectă. Aceasta era evident pentru toată lumea, care nu e bătută cu leuca, cu toate acestea, fiindcă întemeierea unei astfel de instituţii este congruentă cu intenţiile Majestăţii Sale, nimeni n-a avut şi nu are curajul de a spune, din contra, primăria oraşului s-a prefăcut că ia iniţiativa. Şi ce ştie anume că despre darul lui Fischer încă nu transpare nimic în public, ci activitatea s-a început, vezi d-ta, din partea oraşului.

S-a făcut o anchetă straşnică. S-au scris rapoarte. Rapoarte din partea experţilor. Toţi semiţi. S-a apelat la Comitetul Ţării să întindă şi el mâna de ajutor. Nota-bene: mâna ţării întregi – s-a şi întâmplat tocmai după cum au pus la cale din mai înainte fiii Sionului bucovinean şi de-abia când toate au fost gata se ridică şi cortina cea mare a scenei jubiliare şi după ce apare familia semi-regală, Fischer, călare pe elefantul uimitor al capitalismului, cu suma de jumătate de milion de coroane, o sumă orbitoare pentru nevoiaşii bucovineni. Abia de-acum iarăşi adevăratele imnuri; osanalele şi laudele, triumful meşterilor jidoveşti de pe la gazete, dar mai ales triumful patriotismului, al loialităţii strigate în piaţă „În lături gurilor, jos mizerabili ce sunteţi, toţi cei ce vă numiţi creştini, că trece împăratul banului şi patriotismul său plăteşte jumătate de milion, iar al tău numai 5 coroane, deci în lături şi nu te mai măsura că numiţi cerinţele noastre, dacă vrei ca să nu te tratăm ca pe un vierme nemernic!”… Acesta e tonul foilor jidoveşti de astăzi, iar noi, bieţii muritori de rând, care nici în generaţia aceasta, nici în cea trecută, n-am adunat averi din sudoarea străină, ci am jertfit şi sângele şi sudoarea pentru binele patriei, după putinţă, privim uimiţi la elefantul anului jubiliar şi din inima sinceră rugăm pe Dumnezeu să primească şi obolul văduvei, lângă talanţii bogatului, căci ceea ce facem noi nu suntem obişnuiţi, a face din reclamă, iar dacă patriotismul în Austria este taxat după ţipete asurzitoare – atunci, desigur, nu suntem patrioţi buni.

Alt tip de jidan am avut ocazia să cunoaştem în persoana unui anumit Wilhelm Ichilsahn – pe care Curtea de Juraţi din Cernăuţi l-a condamnat zilele trecute la un an şi jumătate de temniţă grea.

Născut în Riga, ca fiu al unui medic, a terminat în Rusia studiile gimnaziale şi s-a înscris la Facultatea de medicină, de unde a fost izgonit în anul 1901, pentru că a fost dovedit ca revoluţionar, în anul 1903 a şi fost osândit la 4 ani de temniţă grea şi 8 ani de exil, tot din cauza maşinaţiilor sale revoluţionare. A izbutit însă să fugă din fortăreaţa Schlüssburg în Petersburg şi de acolo a venit direct la Cernăuţi, unde a fost întrebuinţat, fără doar şi poate, ca secretar al Alianţei Israelite din Cernăuţi (deci a Cahalului universal), cu un salariu fix de 120 de coroane lunar. Apoi, a primit alt post la ziarul „Czernowitzer Allgemeinen Zeitung”, unde avea perspectivă la un câştig mai bun, căci un bun prieten al său, agent civil pe lângă Magistratul Cernăuţean ştia să-i arate căi noi de câştiguri uşoare, făcute pe seama redactorilor bucovineni. Aşa, bunăoară, l-a înşelat Ichilsahn pe deputatul dr. Alexandru Hurmuzachi cu 300 de coroane, pe deputatul Coco Wassilko a vrut să-l înşele cu 2.200 de coroane şi numai unei întâmplări i se datorează că n-a reuşit înşelăciunea şi anume împrejurării că numitul deputat nu avea bani la îndemână. S-au mai aflat la el şi epistole către alţi deputaţi, aşa şi către dr. Aurel Onciul şi numai arestarea evreului i-a scutit pe unii de pagubă. Metoda lui era foarte amplă. Falsifica subscrierea unei redacţii, trimitea prin a treia persoană şi primea bani. Aşa, de la dl. Hurmuzachi a scos bani cu subscrierea redactorului de la „Nevue Freie Lehrerzeitung”, Mihai Crisanovici; de la Coco Wassilko avea să scoată cu subscrierea redactorului de la „Czernowitzer Allgemeinen Zeitung”, dr. Philipp Menczel etc. El auzise de acest izvor de câştig al redactorilor bucovineni(!!!) şi profită de cunoştinţele sale şi de raporturile între persoanele influente şi ziarele respective. Păcat că nu s-a luminat şi rolul agentului civil, care este, de asemenea, jidan!

Se poate aşa ceva şi aievea, ori numai în Bucovina?

(N.R., Anul III, nr. 33/1908, p. 510-512, Fruntaş)

– 6 –

Rutenii au avut până acum – 1906 – două mandate în sfatul împărăţiei. Şi proiectul lui Gautschi le asigură numai un plus, un plus de alte două mandate, pe românilor, care aveau cinci reprezentanţi, li s-a şters de planul politicii lor numai unul. După logica ucraineană, aceasta înseamnă o lovitură ce se dă în interesele rutenilor, dacă ei au câştigat întreit mai mult decât românii.

Deputaţii români din dieta ţării au legături politice de prietenie cu deputaţii germani. Prin ziare se asigură reciproc de nestrămutată încredere, de-o limpede sinceritate şi de o dragoste pe care numai germanii o pot avea printre noi, de câte ori e vorba să se ocupe vreun post de funcţionar în ţară, acest pot trebuie să-l obţină germanii căci, altfel, le refuză românilor prietenia.

(N.R., Anul I, nr. 8/9 iunie 1906/p. 145-146)

– 7 –

Din Câmpulung ni se aduce ştirea că Dl. Coco Wassilko – acel deputat bucovinean al rutenilor (el, acest Coco-Wassilko este de neam român, boiernaş, dar a devenit trădător de neam) care, nu de mult, a fost şi prin Bucureşti spre a-şi arăta „dragostea” neţărmurită ce-o are pentru români şi căruia i-au cântat, cu acest prilej, numai de proslăvire o parte a presei din Regat, aduce jalba în Parlamentul din Viena, că rutenilor din Bucovina la împărţirea mandatelor pentru Cameră, le-a făcut nedreptăţi fostul pim-ministrul Gautschi, prin proiectul său.

(N.R., Anul I, nr. 9/8 iunie 1906, p. 146)

– 8 –

Deputaţii ruteni din Parlamentul austriac mărturisesc printr-o scrisoare trimisă patrioţilor ruteni din Kiev, că ei luptă pentru „marea unire a seminţiilor ucrainene de la Carpaţi în Caucaz”… „Bine şi-aşa, dar de la Oceanul Atlantic până la Tokyo ar fi şi mai bine” – adaugă Nicolae Iorga în derâdere.

Punându-se în fruntea rutenilor săi, d. Coco Wassilko – renegatul pe care stupida oficialitate românească l-a primit cu lauri pe vremea Expoziţiei din 1906, ca pe „un român din Bucovina” – a cântat în Parlamentul din Viena „Ucraina nu e pierdută” – cântecul de revendicare al rusnacilor din Bucovina.

(N.R., Anul II, nr. 17/1 iulie 1907, p. 271)

– 9 –

Deputatul român, baronul Hurmuzachi s-a plâns în Parlamentul din Viena că unele moşii ale Fondului bisericesc din Bucovina – ca moşia Lucăceşti – se arendează la străini (evreilor şi rutenilor) în loc să se dea ţăranilor români şi au cerut să nu se mai facă aşa cum s-a procedat şi cu arendarea moşiei Dubova.

(N.R, Anul II, nr. 19/8 iulie 1907, p. 304.)

– 10 –

În oraşul Câmpulung Moldovenesc s-a anunţat că în toamnă se va deschide un gimnaziu – pe care românii îl doresc să fie român, cu e şi poporul din acest district, încă ferit de deznaţionalizare. Li s-a dat însă un liceu, cu ambele limbi de predare nemţească şi românească. Nici aşa n-a fost pe placul celor câţiva nemţi şi covârşitoarei burghezii evreieşti din oraşele şi târgurile Câmpulung, Rădăuţi şi Humor. Ei au căpătat clase para-lele, germane, scăpând de ruşinea învăţământului în româneşte, iar rutenii au, însă, în Coţmani gimnaziul lor curat rutean.

Cu prilejul agitaţiei jidoveşti împotriva limbii române, în gimnaziul ce s-a înfiinţat la Câmpulung „Voinţa poporului” – organul Partidului Naţional Român, scrie: „De ce nu cer evreii gimnaziu în limba lor la Sadagura, că noi nu ne vom amesteca, cum vin ei şi se amestecă la Câmpulung? Seu domnesc acum peste toată ţara?”.

La Humor şi Vatra Dornei s-au ţinut adunări româneşti de protestare împotriva planurilor ce fac jidanii împotriva limbii româneşti la Gimnaziul din Câmpulung: „Mai multă bărbăţie şi îndrăzneală, fraţilor! Doar a voastră a românilor e Bucovina!”…

(N.R., Anul II, nr. 21/15 iulie 1907, p. 936)

– 11 –

A ars cheresteaua evreiască de la Păltinoasa, lângă Humor.

(N.R., Anul II, nr. 22/19 iulie 1907, p. 352)

– 12 –

Condica cronicală a parohiei Solca relatează că în ultimul sfert al veacului al XIX-lea, un vechi şi experimentat arendaş din Solca – aflat în bune relaţii cu comisarii imperiali din Consistoriul Bisericii Ortodoxe Române din Cernăuţi, arendând o velniţă (instalaţie rudimentară pentru fabricarea rachiului din cereale), în satul Clit-Arbore – au adus în zonă „nişte ruteni şi boici uniaţi din Galiţia” şi, cu timpul, aceştia, ani în şir fiind zilieri, sezonieri s-au transformat în locuitori în sat, cu loturi de pământ obţinute de Fondul bisericesc, devenind gospodari în sat, care, cu timpul, au ruinat pe unii gospodari, dându-le de băut „pe datori” cu „multă indulgenţă şi indolenţă”, având relaţii cu arendaşii evrei şi cu judecătorii din târgurile Vama şi Câmpulung.. Cu timpul, pe la 1895, jumătate din românii din satul Clit-Arbore mai erau români, iar cealaltă jumătate – străini, galiţieni, cei mai mulţi ruteni, care cereau şcoală în sat, în limba lor, ajutaţi de arendaşi evrei, cu influenţă şi cu bani.

Cu timpul, aceşti „oaspeţi străini” – aşezaţi pe moşia Fondului religionar – la aşa zisul toponim nou – Coman – catolici, uniaţi, ortodocşi, ruteni, boici, mazuri etc., sub protecţia şi cu sprijinul arendaşilor musafiri veniţi din Galiţia, lucrând şi câştigând bine la velniţa din „Coman” au cumpărat loturi de casă şi pământ, s-au aşezat aici, însurându-se şi amestecându-se cu românii din sat şi diversificând etnic, lingvistic şi confesional compoziţia populaţiei rurale („Condica parohiei Solca”).

În ultimul timp au apărut multe monografii ale satelor româneşti, în care influenţa nefastă a invadării oraşelor şi târgurilor asupra lumii rurale româneşti se poate constata în multe aşezări.

Ilie E. Torouţiu surprinde foarte exact şi cu fapte şi date concrete acest aspect, într-un volum de scrisori din tinereţe, publicat de harnicul şi meticulosul cărturar, scriitor şi istoric literar, ieşeanul Liviu Papuc. Şi marele cărturar Ion Nandriş – universitar la Londra, cercetând în vacanţele sale arhivele din Cernăuţi şi elaborând monografia „Satul nostru Mahala”, surprinde că în deceniul 1880-1900, au venit şi s-au aşezat în localitatea sa natală, Mahala – aflată nu departe de Cernăuţi – vreo 42 de familii de evrei. Aceştia, în numai câţiva ani, au şi înfiinţat în sat nu mai puţin decât 26 de… crâşme, în care „rachiul curgea din belşug şi oamenii îşi pierdeau timpul, sănătatea, averile, îndatorându-se şi amăgindu-se cu dărnicia şi amiciţia acestor consăteni vicleni, odioşi şi primejdioşi”. Datele din documentele vremii apreciază că din năvălirea acestor oaspeţi – care-au transformat Bucovina într-un Eldorado al lor – li se datorează faptul că, în Bucovina s-a ajuns ca în ajunul Primului Război Mondial să fie peste 3.000 de crâşme. Bucovina – se zice între istoricii acestei zone – deţine locul întâi în Europa, în comunele, satele, cătunele, târgurile şi oraşele Bucovinei existau – spun mărturiile timpului – 132 de crâşme, în 1850, iar numărul lor urca la sfârşitul veacului la peste 3.000. Velniţele se înmulţeau ca ciupercile în aşezările Bucovinei. Se diversificau şi avansau tehnic ca, bunăoară, în aşezarea târguşorului nemţesco-evreiesc Rădăuţi, unde, în 1880, apărea complexul rafinăriei de spirt, romuri şi lichioruri, încât, după datele statistice din 1910, în Bucovina se produceau 64.000 de hectolitri de rachiuri şi spirt. Cu o producţie de 7,5 litri pe cap de locuitor – faţă de numai 5,5 litri de alcool, cel mult în statele fruntaşe – Bucovina întrecea toate celelalte colonii din Europa şi, poate, din lume.

Nu e o mărturie falsă informaţia din Cronica parohiei de la Solca, în care preotul scrie, negru pe alb: „oamenii din Solca sunt dedaţi beţiei. Multe gospodării s-au ruinat. Mulţi enoriaşi au emigrat în România, în America, în Canada, iar cei rămaşi au decăzut într-atâta, încât există pericolul de necrezut ca Solca să rămână un târguşor fără populaţie”. (Mihai Iacobescu, „30 de zile în «Siberia»: căutând arhivele Bucovinei”, Editura „Junimea”, Iaşi, 2003, p. 182-184 etc.)

– 13 –

Părintele Constantin Morariu – un slujitor dintre cei mai vrednici pe care i-a avut Bucovina – dar, totodată, poet popular, ziarist, traducător, istoric, animator şi fruntaş de elită al intelectualităţii ţării Bucovinei, prezent mai ales în presa din Bucovina, ctitor de publicaţii scrise într-un limbaj pe înţelesul tuturor, prezent cu scrisori mai ales în „Neamul Românesc” – propovăduitor în rândurile ţărănimii, cu îndemnuri cuminţi şi fierbinţi de a-şi apăra şi păstra pământul, limba, credinţa strămoşească, de-a nu se lăsa cuceriţi şi copleşiţi de străinism, relatează ce s-a petrecut într-un sat românesc, unde-a fost repartizat după ce-a terminat facultatea de teologie – şi după ce-a ieşit şi din puşcărie, ca fost secretar al Societăţii Academice „Arboroasa”.

Este vorba de satul Toporăuţi (unde s-a născut Sofia Vicoveanca – refugiată ulterior la Vicov, după invazia sovietică).

În acest străvechi sat românesc se afla şi o moşie a Fondului bisericesc. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, unul din marii bancheri ai oraşelor bucovinene – Joseph Fischer (prieten şi rudă prin afaceri şi bogăţie cu Mochi, Marcu Fischer, Fişer etc., prezenţi toţi şi în „Neamul Românesc” al lui Nicolae Iorga1 – care a trăit între anii 1840-1907 şi a fost proprietarul fabricilor de sticlă de la Huta Veche şi care a arendat mai mulţi ani moşia Fondului bisericesc din acest străvechi sat românesc, a adus ruteni din Galiţia, creând la Toporăuţi o fermă agricolă model şi primind de la împăratul Francisc Joseph decoraţia „Crucea de Aur”. Zilierii aduşi de Fischer la Toporăuţi au venit cu învăţători şi preoţi, cu meseriaşi şi familii cu tot, invadând şi luând cu asalt localitatea, încât au schimbat total limba şi majoritatea zdrobitoare a localităţii. În anii din urmă – când Sofia Vicoveanca şi-a vizitat satul natal, casa părinţilor ei devenise – cândva sediul fostului colhoz sătesc – şi oamenii abia-şi mai aduceau aminte de fostul prizonier de război, bietul ei tată, fost gospodar în sat.2

(Mihai Iacobescu, op. cit., p. 182-183)

MIHAI IACOBESCU

1 Liviu Papuc, „Deceniul limpezirii 1906-1916 (Bucovina sub lupa Neamului Românesc a lui N. Iorga), Tipo Moldova, Iaşi, 2011, p. 13-553 etc.

2 vezi Mihai Iacobescu, „30 de zile în «Siberia»: căutând arhivele Bucovinei”, Editura „Junimea”, Iaşi, 2003, p. 182-183 şi Alexandrina Cernov, „Refugiaţii”, p. 35-39