Se lăsa seara. Oraşul se închidea în noapte. Erau puţini oameni pe stradă, felinarele s-au aprins. În lumina lor palidă nu se vedea nicio umbră. Maşinile treceau, întunericul se lăsa tot mai mult.
Acum părea un oraş pustiu, cu străzi goale, pe care nu trecea nimeni. Luminile de la magazine, de la felinare, de la case, de la monumente dădeau un sentiment de singurătate tot mai puternic. A merge acum prin oraş era ca şi cum ai trece printr-un loc fantastic, aflat sub vrajă, părăsit de toţi oamenii, cu clădiri mari în întuneric şi care rămânea luminat în întregime, pe străzi, în pieţe, în parcuri. Era un oraş din care parcă toţi plecaseră, rămăsese doar lumina galbenă, electrică. Doar păsări de noapte, bufniţe albe, cu zbor fără zgomot, şi lilieci care treceau dezordonat prin aer păreau să mai locuiască printre copaci.
Pomii, ca nişte umbre întunecate, fremătau, frunzele păreau a zornăi încet, muzical, cu un soi de sunet uşor, care se auzea la fiecare adiere de vânt.
Luna în creştere se ridicase încet la orizont şi avea să traverseze cerul fără stele, cu o linişte uriaşă, cu o mişcare înceată. Lumina ei, mai palidă decât a iluminatului electric, avea aceeaşi culoare gălbuie.
De cum venea noaptea, oraşul în întregime se schimba; era pustiu, fără zgomote, cu străzile şi clădirile luminate, doar cu un sunet uşor al frunzişului copacilor la fiecare pală de vânt. Ca şi cum o vrajă, o magie neştiută, i-ar fi adormit pe toţi oamenii, ca şi cum o lumină stranie l-ar fi umplut, ca şi cum tăcerea ar fi pecetluit definitiv oraşul.
Oamenii dormeau, visau. Ceţuri argintii se ridicau la înălţime în întuneric, luminau mai puternic sau mai încet, plecau în fâşii, în linişte.
După care un soi de viaţă se ivea de pe străzile înguste, câini care treceau, câte o maşină, un om sau altul mergeau. Luna cobora la orizont, copacii nu mai fremătau, luminile păreau mai puternice, se auzeau zgomote. Venea dimineaţa, venea ziua.
NIADI CERNICA
Comentarii