> Un „Acasă” primordial, loc al naşterii şi renaşterii perpetue
„Casa Ileana, o poveste fără sfârşit”2 este cartea de debut a scriitorului Vasile Aioanei, piatra de hotar a unei scriituri realiste în care perspectiva obiectivă se hrăneşte din substanţa memorialistică. Lucrare socotită de autorul însuşi, cu rigoarea şi disciplina definitorii: „o carte fără ficţiune, care spune lucrurilor pe nume, aşa cum s-au petrecut ele, care-mi aminteşte cine sunt şi de ce m-am întors acasă,… carte pe care am scris-o din dragoste de Mamă” (p.7), este cartea care a rodit şi continuă să dea roade literare, prin toate scrierile care i-au urmat.
Vasile Aioanei a mărturisit că, deşi îşi iubeşte toate cărţile, „Casa Ileana” are privilegiul de a fi prima din serie şi o iubeşte cum a iubit la prima dragoste: fără reţineri, fără complexe, fără termen de comparaţie… Şi este justificată această raportare, dată fiind izbânda pe care i-o aduce în lupta cu scrisul.
Prin tematică şi conţinut, lucrarea este o cronică de familie scrisă parcă pe nerăsuflate, din dorinţa scriitorului de a cuprinde ramurile neamului pe parcursul a trei generaţii, pentru a se împotrivi uitării. Dintr-un impuls justificat de experienţa milenară a umanităţii, autorul recuperează şi restituie istoria înaintaşilor săi, prin cea mai elevată formă de celebrare a neamului, prin acest act de consemnare şi rescriere a ceea ce am îndrăzni să numim „Arborele lui Iesei”, în ipostază personală. Cum uitarea este mai odioasă decât moartea, aducerea aminte a strămoşilor este leacul de nemurire pe care Vasile Aioanei l-a pregătit, licoare magică, elixir de bucurie din care îşi împărtăşeşte cititorii tuturor cărţilor sale, aflate, în această primă carte, in nuce.
Spirit justiţiar, plămădit din virtuţile trăitorilor în Bucovina câmpulungeană, autorul scrie cum trăieşte, deschis, direct, fără emfază, înşirând amintirile cronologic, linear, în limitele adevărului, aşa cum l-a conservat în memorie.
Astfel, urmând cursul mătăsos al memoriei familiei, autorul desface şi reface ghemul vieţii deloc monotone ori tihnite, ci zbuciumate şi presărate cu dramele înaintaşilor săi care au vieţuit în Câmpulungul Bucovinei pe durata ultimului veac şi jumătate. Recuperarea trecutului se face prin cuvânt şi prin imagini, opusul cu fotografiile din final conferind lucrării şi valoare documentară.
Mândru descendent al răzeşilor câmpulungeni, liberi încă de pe vremea voievozilor descălecători de ţară, Vasile Aioanei îşi începe cronica de la povestea vieţii străbunicului său, Ioniţă Coca-Burduhos, neamul Burduhoşilor, prin supranumele, cognomenul-poreclă, sugerând avuţie, bunăstare, trai bun şi răsfăţare. Străbunicul este cel mai îndepărtat antecesor care părăseşte casa părinţească, atrăgând un fel de pedeapsă divină. Casa arde, este refăcută de bunicul autorului, Niţucă Burduhos, apoi casa îmbătrâneşte şi vine rândul nepotului Vasile Aioanei să-şi facă datoria de a o înnoi, împlinind promisiunea testamentară făcută mamei sale, Ileana.
Instantaneu, mi-au reverberat în amintire versurile blagiene din poemul „Linişte”, la gândul că fiecare duce mai departe nu doar viaţa, ci mai ales visele părinteşti: „Se spune că strămoşii care au murit fără de vreme, / cu sânge tânăr încă-n vine, / cu patimi mari în sânge, / cu soare viu în patimi, / vin, / vin să-şi trăiască mai departe / în noi / viaţa netrăită”.
Cronica de familie se împleteşte cu cronica evenimentelor istorice ale acestui colţ de lume frământat şi însângerat, multietnic şi mult încercat de valurile dominaţiilor care s-au tot succedat, autorul oprindu-se la cea austro-ungară, la atrocităţile celui de-al doilea război mondial şi la dominaţia din timpul lagărului comunist.
Deşi alege convenţia de obiectivitate, naraţiunea la persoana a III-a nu-l împiedică pe autor să confere autenticitate evenimentelor, inserând secvenţe auctoriale şi pasaje în stilul indirect liber, relevante pentru raportarea subiectivă la lume. În acest mod, ariditatea specifică unei scrieri tip cronică dobândeşte miez şi relief literar (de ex. p.86-87).
Autorul plăsmuieşte în „Casa Ileana” un cod al onoarei şi un legământ al neuitării, dând curs acelui îndemn sadovenian din povestirea „Ochi de urs” în care citim că trăiesc mai departe cei plecaţi, rămânând vii, atâta timp cât îi păstrăm în amintire.
Cartea devine albia în care se adună izvoarele fiinţei sale, receptacolul atâtor drame şi poveşti de viaţă zbuciumată, ofranda adusă memoriei mamei Ileana, apărătoarea credinţei şi vetrei părinteşti, vatră pe care fiul o reconstruieşte, la propriu, şi o metamorfozează în altar al creaţiei sale literare, în acel „Acasă” primordial, loc al naşterii şi renaşterii perpetue.
„Casa Ileana” este cutia de rezonanţă a neamului păstrat în amintire de scriitorul Vasile Aioanei.
ELEONORA BULBOACĂ
1 Vasile Aioanei, „Casa Ileana, o poveste fără sfârşit“, Ed. Ars Longa, Iaşi, 2021
2 Prezentarea cărţii s-a realizat la 7 nov. 2025, în cadrul Zilelor Colegiului Naţional „Nicu Gane” – 155, sub genericul: „BUCOVINA ÎN CUVINTE ŞI CULORI, Portret de scriitor – Vasile Aioanei, expoziţie de pictură – Vasile Hutopilă
Comentarii