Cum începe(m) şcoala

…Dar cum începe şcoala, dar cum este firesc să înceapă? Cu emoţii inerente, de la mic la mare (de la elev, părinte, bunic), cu tensiunea emoţiilor, căci este vorba (şi) despre un pas făcut – în dorinţa cunoaşterii – spre necunoscut. Plus, în acest an, cu tensiunea trăită de cadrele didactice nemulţumite, puse şi ele să (se) consume (într-)o porţie de austeritate considerată nemeritată, necuvenită. Vrem sau nu vrem să percepem asta, şcoala (cu Ş mare, dacă dorim) este una dintre cele mai fidele oglinzi a societăţii, un spaţiu instituţional unde se adună (de bunăvoie ori siliţi) omuleţii şi oamenii cu aşteptări, cu pretenţii la viitor, dimpreună (poate chiar în aceeaşi bancă!) cu cei care ştiu sau învaţă „să facă pluta”, cu chiulangii şi (viitori) profitori. Vrem sau nu vrem să ne gândim la asta, şcoala îi ţine împreună, pentru o vreme (…depinde cât le durează şcoala şi ce durează îi ei şcoala) pe mulţumiţi şi pe frustraţi (la fiecare dintre cei implicaţi, de la micul şcolar zglobiu la bunicul în baston), în socoteala de astăzi intrând – mai mult ca la alte debuturi de an de învăţământ – frustrările evidente ale dascălilor, puse poate chiar înaintea bucuriei profesionale de-a fi clădit şi de-a clădi, pentru mâine şi poimâine, medici, magistraţi, ingineri, alţi dascăli, de ce nu specialişti în administraţie şi politică. Căci nu este vorba despre un clişeu: şcoala de azi (aşa cum este…) face ţara (cu Ţ mare, dacă ne-o dorim) de mai departe (aşa cum va fi). Ieri, din nou, ne-a sunat, tuturor, clopoţelul!