Trandafiri de culoarea apusului

Alarma ceasului sună strident, destrămând ultimele imagini ale visului. Mama încă are între gene imaginea unui băieţel vesel, cu ochii de culoarea castanelor, râzând în timp ce îşi pune în spate noul ghiozdan, pe care urmează să îl primească în dar chiar astăzi… se dă jos din pat şi deschide fereastra, lăsând aerul uşor răcoros al dimineţii de septembrie să inunde camera, îmbujorându-i, discret, obrajii. Un zgomot grăbit de tocuri pe asfalt îi atrage atenţia. O doamnă elegantă, frumoasă, se îndreaptă grăbit undeva, ducând în braţe un buchet imens de trandafiri roşii. „Ce flori superbe…. oare cui le-o fi ducând, aşa de dimineaţă?” Mama zâmbeşte urmărind silueta elegantă dispărând pe drum, apoi o urmă de amărăciune îi umbreşte zâmbetul. „Cred că au costat o avere…”

***

Băiatul cu ochi castanii îşi îmbrăţişează mama. Întocmai ca în visul ei de dimineaţă, râde zglobiu, în timp ce probează noul ghiozdan, făcându-şi planuri despre câte cărţi va pune în el, blocul de desen, penarul şi sticluţa cu apă. Nu spune nimic despre faptul că toţi colegii lui au şi haine noi, adidaşi de firmă, penare noi, stilouri şi carioci colorate care îţi iau ochii, o pungă de chipsuri şi o sticlă cu suc. El se bucură de noul ghiozdan, de culoarea cerului senin de vară. Ştie că Mama adună demult bănuţi ca să i-l poată cumpăra şi e o surpriză pentru el să îl primească acum. Până anul trecut a folosit un ghiozdan primit cadou de la mătuşa, rămas de la verişorul lui mai mare, şi era uzat şi copiii râdeau mereu de el că poartă un ghiozdan vechi, la fel ca hăinuţele, de altfel… şi ce să mai zică de papuci! Dar astăzi, cerul înnorat de septembrie pare luminat de bucuria de pe chipul lui. Poate va primi laude de la colegi pentru frumosul lui ghiozdan nou! Va merge încă din prima zi de şcoală cu el!

Mama îşi îmbrăţişează strâns fiul şi pleacă să se ocupe de treburile zilnice. În curând începe şcoala şi are o mulţime de lucruri de organizat. Dar gândul i se tot întoarce la doamna elegantă de dimineaţă şi la buchetul ei superb de trandafiri. Ştie că, în fiecare an, bucuria primei zile de şcoală e completată de un buchet de flori pe care copiii îl oferă, cu mândrie, învăţătoarei. Într-un an, ea nu i-a putut cumpăra fiului ei un buchet pe care să îl ofere, şi a fost singurul din clasă care nu a avut, prilej pentru copii să spună lucruri răutăcioase despre el. Anul următor, a alcătuit un buchet frumos din florile din grădină, care, totuşi, părea mărunt aşezat lângă celelalte buchete. Ştie că urmează din nou momentul de foc în care copiii, cu trofeul parfumat al fiecăruia în braţe, vor aştepta încolonaţi în faţa învăţătoarei, pentru a îi oferi ofranda de început de an. Şi e hotărâtă ca anul acesta, fiul ei să simtă bucuria de a oferi, la rândul lui, un buchet „adevărat” de flori. De la florărie, colorate, robuste, parfumate, în ambalaj sclipitor şi opulent.

***

Ajung împreună la florărie, ţinându-se de mână, cu mersul hotărât al cuiva care are o misiune importantă de dus la îndeplinire. În spate, ca o armură, fiul ei poartă ghiozdanul cel nou, care astăzi, în prima zi de şcoală, se asortează cu culoarea cerului. Mama nu e surprinsă de priveliştea care îi întâmpină la florărie: un tumult de părinţi, copii, ghiozdane colorate, haine noi, flori de toate culorile, bancnote galbene şi albastre care parcă plutesc de la o mână la alta, ca nişte frunze ciudat colorate în vântul toamnei. Un cor de voci, unele bucuroase, unele anxioase, mai blânde, mai stridente, iar Mama şi-ar dori să plece cât mai repede de aici, să se întoarcă în liniştea casei, cu puiul ei alături. Aude, filtrate prin zgomotul heterogen, nişte cuvinte care îi fac inima să bată mai repede… „trei sute… două sute cincizeci… trei sute cincizeci”… se apropie de marea florală şi se opresc, contemplând priveliştea. Flori de toate mărimile şi formele formează petece mari roşii, portocalii, roz, albe, albastre, ce umplu aerul de o aromă aproape ameţitoare. Trandafiri impunători, crini parfumaţi, frezii delicate, garoafe înalte, crizanteme înfoiate, gerbere colorate şi multe altele, cărora nici nu le ştie numele. Se apropie de Băiatul cu ochii castanii, care acum sunt şi mai mari de mirare, şi îl întreabă cu blândeţe: „Ei? Care îţi plac?”. Şi, dintr-o dată, şi el şi Mama privesc, ca într-un gând, în aceeaşi direcţie. Într-un colţ stă un buchet de trandafiri, nu foarte mare, dar făcut, parcă, din culorile apusului. Petalele deschise cu voluptate au culorile flăcărilor, portocaliu, galben, roşu, un amestec ca lava topită ce parcă se revarsă peste frunzele verde închis şi lucioase, ca smaraldul. Privind acel buchet, amândoi parcă simt căldura liniştitoare a unui apus tihnit de vară. „Ăla, mami!” exclamă Băiatul, arătând cu degetul spre minunea de foc. Mama întinde, cu o discretă grimasă, bancnotele albastre spre florăreasă şi primeşte buchetul, pe care i-l oferă, solemn, fiului său. Acesta ia buchetul grijuliu, ţinându-l apoi în braţe ca pe un nou – născut, şi exclamând, din când în când, cu admiraţie „ce frumos e!…”.

***

Păşeşte mândru spre şcoală. Poartă în spate ghiozdanul de culoarea cerului senin şi, în braţe, trandafirii de culoarea apusului. Se gândeşte, cu bucurie, în timp ce înaintează, parcă grăbindu-se, spre şcoală, cum îi va întinde aceste minunăţii învăţătoarei, iar ea, extaziată de frumuseţea lor, le va aranja, acasă, în cea mai frumoasă vază, pe masa din sufragerie. Abia aşteaptă să îi citească acesteia bucuria în priviri în momentul în care îi va primi.

***

Când îi vine rândul, se îndreaptă mândru, cu spatele drept, spre învăţătoare, şi îi întinde ca pe un trofeu buchetul. Îi pare rău că nu se va mai bucura el însuşi, împreună cu Mama, de frumuseţea lor, dar e tare încântat că o va surprinde pe doamna învăţătoare cu ei. Aceasta ia buchetul, îi mulţumeşte scurt, apoi îl pune alături, peste multele buchete deja primite, stivuite pe catedră. În marea de culori, nuanţele apusului abia se mai văd. Dar Băiatul nu observă asta. E bucuros şi mulţumit.

***

Seara, în drum spre casă, după ce emoţiile primei zile de şcoală au început să se estompeze, trece pe lângă un tomberon, unde zac aruncate o mulţime de buchete. E o privelişte care îl face să îşi încetinească pasul şi să îşi plimbe privirea, trist şi îngrijorat, peste amalgamul de petale şi ambalaje colorate: atâta risipă de frumuseţe, buchete perfecte, petale proaspete, viu colorate, panglici mătăsoase, ondulate, ambalaje dantelate, amestecate dureros cu gunoaie şi pământ. Priveliştea parcă aduce cu o scenă văzută de el cândva, în cimitir, cu toate florile aruncate la grămadă peste un mormânt recent, dar parcă, de data asta, e şi mai tristă. Un spin îi înţeapă inima şi caută din priviri petalele de culoarea apusului. Nu le zăreşte. „Sigur i-au plăcut grozav şi acum sunt pe masa ei din sufragerie, în cea mai frumoasă vază.” Şi pleacă, cu un gust dulce-amărui, dar mai liniştit, spre casă.

***

După ceva timp, de tomberon se apropie două femei îmbrăcate modest, ducând după ele un cărucior plin cu flori. Ofrandele florale ale zilei se revarsă din tomberon, întinându-se, în cădere, cu noroi. Unele dintre ele au fost deja strivite de tălpile trecătorilor sau de căţeii flămânzi ce căutau ceva de mâncare. Femeile scotocesc o vreme printre buchetele colorate, iau câteva, le scutură de gunoi şi le pun în cărucior. Mâine le vor aranja din nou în ambalaje curate, legate cu panglici elegante şi, poate, altcineva le va preţui la adevărata lor valoare.

De undeva, dintre zăbrelele metalice, parcă se disting câteva nuanţe care seamănă cu apusul de vară… poate totuşi, în cele din urmă, vor ajunge în cea mai frumoasă vază, pe o masă din sufragerie…

NICOLETA CIOBANU-HAŞOVSCHI

N.A.: La începutul fiecărui an şcolar, o cantitate impresionantă de flori oferite în dar cadrelor didactice este aruncată, transformând o tradiţie frumoasă şi un gest de apreciere într-un simbol al risipei şi al efemerităţii.