Mărirea şi decăderea cucurbitaceelor

Odinioară, Geo Bogza a scris în sensul ăsta despre castraveţi. Cum începeau să apară din sere iarna, rari şi scumpi, spre a fi cumpăraţi şi gustaţi de oameni subţiri, groşi la pungă. Cum vara ajungeau să fie pentru toată lumea, fără deosebire. Cum la fine de sezon se găseau lepădaţi la câte-o margine de piaţă, trecuţi, galbeni şi buboşi. Cum li se făcea puşcăriaşilor ciorbă din aceştia… Uite că acum scriu despre pepeni, după ce-am văzut (şi mirosit, oh, câh!) într-un supermarket, la doar un leu şi ceva kilul (deci mai ieftini ca la piaţa agro), impozante exemplare (de câte 8-10 kg) veştede, cu pământ uscat pe ele, unele de-a dreptul stricate (ca de dat la porci?!). Asta după ce, de timpuriu, ne-am bucurat de ieşirea pepenilor româneşti din zonele consacrate (că la pepeni e ca la muştar; dacă pe etichetă e de/din/de la Tecuci, tre’ să înţelegem că e bun!), care iniţial nu erau chiar de acolo, căci ulterior aflarăm că ai noştri, înainte să fie grăbiţi de căldura excesivă, fură întârziaţi de frig. Şi asta după ce, deunăzi, am fost înştiinţaţi că, după socotelile pe ultimele 12 luni, fructele sunt sus în topul scumpirilor, pe locul 2 după energie! Apoi te-ntrebi de ce nu se cumpără pepenii cât să nu rămână să se strice?! O explicaţie de circumstanţă ar fi aia că, în total, suntem cam tot atâtea guri de hrănit, însă avem, faţă de cândva, multe alte variante de (orice) moment, de la prune, la banane, mango şi ananas. (Dar se spune că să nu vinzi… castraveţi grădinarului. Şi că – ziceţi că nu se leagă? – frica păzeşte bostănăria.)