> Sărbătoarea de Paşti văzută prin ochii comunităţii
Sărbătoarea Învierii Domnului reprezintă un cadru simbolic esenţial care declanşează un proces amplu de reinterpretare a realităţii, prin intermediul unor practici rituale menite să restabilească ordinea sacră a lumii. Începând cu Duminica Floriilor, marcată de gesturi liturgice şi acte comunitare cu rol protector, şi până la Înviere, această perioadă este caracterizată de o sacralizare treptată a vieţii colective. Pe parcursul ei, timpul şi spaţiul comunitar sunt transformate sub influenţa ritualului, căpătând o dimensiune profund spirituală. Pornind de la colindul de Crăciun cules în teren, în care se vesteşte Naşterea lui Hristos şi se anticipează taina Răstignirii, am ajuns, prin cercetarea ritualităţii pascale din comuna Zvoriştea, la împlinirea acelei profeţii populare: „Astăzi anu’ s-o-mplinit, / Hristos pe lume-o venit (…) Iisus sta pe cruce sta (…) Şi-nc-o dat’ o mai strigat, / Mun-ţii s-o cutremurat, / Văile s-o-m-preunat, / Luna-n sânge s-o schimbat, / Îngeri-ncepură-a plânge: / Ce se varsă atâta sânge?”. Ceea ce colindul prevesteşte în tonalitatea sa profetică, trădarea, răstignirea, cutremurul cosmic şi durerea îngerilor, este reactivat, rememorat şi resemnificat de comunitate în cadrul săptămânii pascale. Astfel, între Crăciun şi Paşti se închide simbolic un arc narativ şi ritualic, în care viaţa lui Hristos nu este doar comemorată, ci trăită de comunitate în fiecare an, în registrul sacru al tradiţiei populare.
Floriile, echivalentele ortodoxe ale Intrării Domnului în Ierusalim, deschid Săptămâna Mare printr-un ritual de consacrare a ramurilor de salcie. Acestea, substitut vegetal al ramurilor de finic din tradiţia iudaică, capătă funcţii apotropaice. Icoanele erau împodobite cu ramuri de răchită sau mâţişor pentru protecţie împotriva relelor, pentru sănătate şi împotriva secetei. De obicei, femeile îşi scoteau zestrea la aeristit în această zi „pentru a o bate lumina soarelui, şî ca vântul di primavară sî li împrospateze cu mirosul florilor înfloriti.” (Hareta Agavriloaie, n. 1944). Această practică poate fi interpretată ca un act de purificare simbolică, dar şi ca un mijloc de atragere a belşugului în case.
Săptămâna Patimilor, perioadă marcată de o intensificare a practicilor rituale şi de o accentuată preocupare pentru purificarea atât spirituală, cât şi spaţială în cadrul gospodăriei. În contextul pregătirilor pentru această sărbătoare, activităţile gospodăreşti precum curăţenia generală, desfăşurată atât în interiorul locuinţei cât şi curte, transcend dimensiunea pur utilitară şi dobândesc valenţe ritualice. Aceste practici, recurente în perioada premergătoare marilor sărbători, se constituie ca forme de regenerare simbolică a spaţiului domestic. Totodată, ele reflectă un proces de purificare spirituală. Totuşi, dincolo de aceste practici cu rol de reînnoire existau şi anumite interdicţii. Se spunea, de pildă, că în Săptămâna Mare nu era bine să se pună cloşca la clocit, deoarece puii ieşiţi în această perioadă ar fi fost slabi, bolnăvicioşi sau n-ar fi supravieţuit.
Joia Mare, în calendarul creştin ortodox, marchează comemorarea Cinei celei de Taină, moment solemn cu profundă semnificaţie religioasă. În contextul culturii tradiţionale româneşti, această zi era însă încărcată de valenţe ritualice şi gospodăreşti, constituind un reper esenţial în pregătirea sărbătorii pascale. Ziua aceasta consacrată în mod tradiţional activităţilor de panificaţie, în special coacerii pâinii, cozonacilor şi a „babelor”, un tip de cozonac copt în nişte forme specifice din ceramică, de mici dimensiuni: „Veneau prin sat olari di pi la Mihăileni, ori Marginea şî vindeau oale di astea. Mama cocea mai multe bucăţi. Erau mai mici dicât un cozonac normal. Le dăruiam în prima zî de Paşti, ori mai venea pe la poartă un om nacajât ş-îi dadeam câte unul, un ou, ori o păscuţă. Mama făcea mai multe păscuţe mici sî aibă di dat di pomană” (Hareta Agavriloaie, n. 1944). Pentru a înfrumuseţa masa de Paşti, se utilizau forme de copt înfăţişând un miel, în care se punea tot aluat de cozonac: „Mama mea, când făcea cozonaci, mai pune aluatul şî în nişte forme, avea o vecină de-a mea, o formă di miel. Mielul ista era cu un fel de capac, despicat în două. Era dintr-un metal mai gros şî alb. Aşa umple cu aluat o jumatate di miel, după punea cealaltă jumătate, ş-aşa forma mielul întreg. Ce frumos era când îl puneai pi masă. Ţân minte că îi pune ş-o pămblicuţă roşă la gât” (Aurelia Petrencic, n. 1936). Tot în această zi se vopseau ouăle. Pentru culoarea roşie se foloseau coji de ceapă, iar mai târziu, vopselele aduse din târguri.
În trecut, în Zvoriştea, era larg răspândit obiceiul închistririi ouălor, o tehnică tradiţională de decorare prin aplicarea de ceară şi scufundare în culoare. Practica era atât de bine înrădăcinată încât exista o categorie specializată de femei care se ocupau exclusiv de această activitate, primind comenzi cu săptămâni înaintea Paştilor: „Duce mama câti zăce, douăzăci de ouă la fimei să le închistrească, în motive naţionale, cu flori, erau mai multe feluri. Ele s-apucau cu câteva stamâni înainte di Paşti. Era totuşi destul de scump de facut oul” (Hareta Agavriloaie, n. 1944).
Chişiţa, instrumentul cu care se desenau ouăle, era confecţionată dintr-un beţişor de lemn, având o lungime de aproximativ 15 cm şi un diametru subţire. La unul dintre capete, era introdusă şi fixată o ţeavă de alamă deosebit de fină, menită să ofere stabilitate şi precizie. O tăbliţă metalică, decupată în formă pătrată, era rulată în jurul unui ac subţire, pentru a obţine o formă cilindrică uniformă. În fanta beţişorului se introducea această ţeavă, iar în interiorul ei se insera păr de porc, care era ulterior legat de mănunchiul chişiţei pentru a asigura funcţionalitatea ansamblului. „Mama mea făce chişite. Mama, când facea mai de demult chişiţele, pune un tuburel de metal şî băga câtiva fire di păr di porc. Toate astea trebuiau prinse de un beţisor, ca sî li ţână cât închistreai. Amu mai dincoace, nu se mai făceau chişite di astea, desenam cu un pensonaş mic, mic tare” (Aurelia Petrencic, n. 1936). Înainte de a fi închistrite, trebuia ca ouăle să fie fierte. Etapa iniţială a decorării consta în împărţirea oului prin trasarea unor axe principale, care delimitau spaţiul decorativ în mai multe registre sau câmpuri ornamentale. Repertoriul ornamental era vast şi includea o varietate de motive simbolice şi stilizate, precum: grebla, spicul de grâu, brăduţul, floarea, steluţele, frunza de stejar, cârligul ciobanului, soarele, dar şi motivele „naţionale”: „Fimeile mai făceau şi motive naţionale pi ou, aşe cum îs modelele şî pe scoarţe, ştergări” (Hareta Agavriloaie, n. 1944). Pe lângă elementele decorative, se practica şi inscripţionarea ouălor cu texte precum „Hristos a Înviat!”. În unele cazuri se adăugau iniţialele proprii sau pe cele ale persoanei căreia oul urma să-i fie dăruit. În cadrul procesului de decorare a ouălor, ceara de albine era aplicată, în mod obişnuit, direct pe suprafaţa naturală a cojii, fără o vopsire prealabilă. Ulterior, oul era scufundat într-o baie de culoare, cel mai frecvent de culoare roşie. „Cu ceară curată di albine închistream. Mai mergea mama pe la mănăstiri şî lua ceară. După o ţâneai undeva pe plită sî stea fierbinte şî închistreai. Ghiocel făceam, mai scrieam Hristos a Înviat! pe ou, făceam brăduţ, grebluţe, flori, ce vedeam şi îmi plăcea, desenam. După îl băgam în vopsea. De mai multe culori le facem. Oul nu trebuia sî fie fierbinte când îl desenai. Ca sî se şteargă ceara, vopseaua putea sî fie fierbinte, sau o topeai dupa aia la plită sau lumânare” (Aurelia Petrencic, n. 1936). În funcţie de disponibilitatea pigmenţilor, puteau fi utilizate şi alte tonuri, precum galben, verde sau albastru. De asemenea era utilizată, mai rar, tehnica băilor succesive de culoare, care presupunea aplicarea stratificată a cerii şi imersiuni succesive în vopsele, de la nuanţe deschise spre cele mai închise. În prezent, în Zvoriştea tehnica închistririi ouălor este întâlnită într-o frecvenţă extrem de redusă.
În Vinerea Mare, focul nu se aprindea în vatra cuptorului. Nu se cocea pâine, cozonac sau pască. Era o zi destinată reculegerii şi participării la slujbele religioase, iar activităţile admise se limitau, eventual, la treburi exterioare gospodăriei. Conform tradiţiei, credincioşii treceau de trei ori pe sub aer, epitaful care simbolizează trupul lui Hristos. Ulterior, în cadrul ceremoniei religioase, se cânta Prohodul. La miezul nopţii, „aerul” era scos din biserică, iar procesiunea înconjura lăcaşul de cult, marcând simbolic coborârea în mormânt şi aşteptarea Învierii: „când eram eu copchilă sî scote aerul la miezul nopţii. Şî prohodul începea mai târzău, pe la nouă. Era frumos. Când se întorcea lumea acasă, ca sî vadă pe unde sî meargă, ave în mână o lumânare aprinsă, ori un fânar” (Hareta Agavriloaie, n. 1944).
În Sâmbăta Mare, în cadrul pregătirilor rituale premergătoare sărbătorii pascale, avea loc constituirea coşului pascal, cunoscut în regiune sub denumirea de „blid”. Acesta este un element central al ofrandei pascale şi conţinea diverse alimente ritualice, printre care se remarca prezenţa ouălor închistrite şi roşii, alături de pască, crucea păştii, cozonac, toate acestea fiind acoperite cu un ştergar frumos, ţesut în stative: „Mai demult puneam anafura, o păscuţă, o lumânare mai mare care trebuia aprinsî acolo. După aceea, trecea pălimarul şî strângea întâi lumânările şî ouăle din coşuri. După trecea iar şî trebuia şî dai ş-o pască” (Aurelia Petrencic, n. 1936). Tot în această zi se coceau şi păştile, şi mâncarea pentru Paşti, se pregăteau si hainele pentru slujbă. Cu câteva ore înainte de Înviere, în fiecare gospodărie se dădea foc la paiele şi crengile adunate în urma curăţeniei. „Când eram mică, până prin anii ’60, când încă nu înţelegeam mare lucru din ceea ce se petrecea în jurul meu, mă fascinau poveştile bunicului meu. (Petrencic Costache, născut în anul 1889, decedat în 1964.) El stătea mereu in pat deoarece nu mai putea merge. Patul era la nivelul ferestrei aşa că ne urmărea pe noi copiii rămaşi singuri acasă, părinţii fiind plecaţi la munca câmpului. in minte că mă ademenea cu o bomboană numai să stau lângă el şi să-l ascult. De la el am aflat că focul de Paşti, făcut acasă pe grădină, sau pe dealuri, îşi avea rostul lui. Îmi spunea că lumina flăcărilor era semn că cei de pe altă lume pot să vadă mai bine drumul spre casă (credea că în noaptea Învierii toţi cei dispăruţi înviau), iar dacă săreau scântei din foc, îngerii se bucurau. Dar amintirea cea mai puternică o am când mergeam cu mama la cimitir. Păstrez şi acum în memorie mireasma curată din cimitir, varul alb care delimita mormintele, floricelele care se legau la cruce. Focul micuţ care se aprindea pe mormânt din resturile vegetale strânse părea ca o vrajă. Mama tăcea cât ardea focul şi mă îndemna şi pe mine să fiu liniştită. Spunea că trebuie să ascultăm focul şi să- l urmărim, poate îi vom auzi pe cei de dincolo. Era atâta sfinţenie în tot ce se întâmpla în cimitir încât, atunci când ajungeai acasă, simţeai că Învierea e aproape” (Angela Sfichi, n. 1957).
În noaptea Învierii, la momentul culminant al liturghiei pascale, miezul nopţii, avea loc o manifestare sonoră specifică: focuri de armă trase în aer de către cei care deţineau armament. Acest gest era interpretat ca o expresie a bucuriei şi a veghii, dar şi ca un mijloc de alungare a spiritelor rele, reflectând totodată o formă de afirmare comunitară în faţa sacrului. Într-o fotografie datată din 28 aprilie 1940, zi de Paşti, conform inscripţiei de pe verso, este surprins un bărbat îmbrăcat în port ţărănesc, ţinând o puşcă în mână. Un alt moment cu profunde implicaţii simbolice era aprinderea focurilor pe morminte, practică ce face parte din complexul obiceiurilor de comuniune cu strămoşii, reafirmând legătura dintre lumea celor vii şi a celor trecuţi, în contextul sacru al Învierii: „Aduceau fiecare di acasî câteva surcele şî aprindeau câte un foc pe mormânt. Şî stateau şî îl vegheau acolo” (Hareta Agavriloaie, n.1944).
Sărbătoarea Învierii Domnului, aşa cum a fost şi este trăită în comunitatea din Zvoriştea, nu reprezintă doar o celebrare religioasă, ci şi un complex proces de reactivare a memoriei colective şi de regenerare spirituală. Întreg parcursul de la Florii la Paşti este marcat de o intensificare a gesturilor ritualice, de reafirmarea legăturilor dintre oameni, dar şi dintre cei vii şi strămoşii lor. În acest fel, tradiţia nu doar că se păstrează, ci se trăieşte cu intensitate.
AGAVRILOAIE DRAGOŞ-GABRIEL,
student la Universitatea Lucian Blaga din Sibiu, facultatea de Ştiinţe Socio-Umane, specializarea Conservare-Restaurare
Foto: Arhivă personală. 28 aprilie 1940, zi de Paşti.
Comentarii