> Cuvântul Înaltpreasfinţitului Părinte Calinic
Încă din anul 1992, Duminica a II-a după Rusalii este afierosită de Sfântul Sinod Tuturor Sfinţilor Români, ca semn al lucrării Sfântului Duh în Biserica neamului nostru.
Este cunoscut faptul că, încă din primele secole, Bisericile ţineau evidenţele sfinţilor locali. În acest sens, se întocmeau liste pe care comunităţile creştine – Bisericile locale – le schimbau între ele pentru a-i sărbători liturgic. Pe lângă numele şi ziua adormirii lor, listele mai cuprindeau pe scurt viaţa lor, faptele prin care s-au distins, felul morţii şi minunile săvârşite în timpul vieţii sau după moarte. Circulaţia de care s-au bucurat aceste liste – sinaxare – a condus la generalizarea acestor evidenţe, atât în Biserica de Răsărit, cât şi în cea de Apus.
La început, aceste liste îi cuprindeau doar pe martiri. De aici şi numele de martirologii. Însă cu timpul, în aceste martirologii au început să fie trecuţi apostolii, mărturisitorii, prorocii, ierarhii şi dascălii de seamă ai Bisericii, cuvioşii şi cuvioasele pustiei, împăraţii şi dregătorii creştini etc. Crescând numărul sfinţilor înscrişi în martirologii, acestea au fost prescurtate sub forma calendarelor, pentru orientarea vieţii religioase a creştinilor.
Înscrierea zilelor de pomenire a sfinţilor în calendare a echivalat cu o recunoaştere oficială a cultului sfinţilor respectivi. Ulterior, s-au redactat vieţile lor pe larg, precum şi slujbele, care au fost introduse în cărţile de cult ale Bisericii. Atunci, ca de altfel şi acum, Biserica a considerat pătimirea pentru Hristos – mucenicia – drept cea mai neîndoielnică dovadă a credinţei şi sfinţeniei. Acesteia i se mai adaugă viaţa aleasă, dreapta mărturisire a credinţei, darul facerii de minuni sau alte harisme şi, nu în ultimul rând, nestricăciunea (neputrezirea) trupurilor. Nestricăciunea este considerată o consecinţă a lucrării harului divin în viaţa omului.
Actul trecerii mucenicilor şi muceniţelor, precum şi a cuvioşilor şi cuvioaselor, ierarhilor, binecredincioşilor, mărturisitorilor etc. în listele oficiale ale Bisericii poartă astăzi numele de canonizare, adică recunoaşterea sfinţeniei lor, dovedită în timp.
Sfântul Mitropolit Dosoftei al Moldovei enumera în Vieţile Sfinţilor, volume tipărite în anii 1682-1686, numeroşi sfinţi români care se bucurau de o aleasă cinstire în vremea lui, cum ar fi Cuviosul Rafail de la Agapia, Cuviosul Chiriac de la Bisericani, Cuviosul Chiriac de la Tazlău, Cuviosul Epifanie de la Voroneţ, Cuviosul Partenie de la Agapia, Cuviosul Ioan de la Râşca, Cuvioşii Inochentie de la Probota şi Eustaţie.
De regulă, mănăstirile în care au vieţuit au păstrat şi păstrează amintirea Sfântului Iosif de la Bisericani (secolul al XV-lea), a Cuvioasei Teodora de la Sihla (secolul al XVIII-lea), a Cuviosului Antonie de la Iezerul Vâlcea († 1720), a Cuviosului Onufrie de la Vorona († 1789), a Cuviosului Paisie de la Neamţ († 1794).
Nu trebuie trecut cu vederea nici Sfântul Mare Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava, recunoscut ca sfânt imediat după martiriul său, în 1332, care s-a bucurat de o cinstire deosebită în rândul locuitorilor din Moldova – iar după Uniaţie (1701), şi în Maramureş şi Ardeal – în special datorită numeroaselor minuni înfăptuite prin mijlocirea sa. Se ştie astfel că Sfântul Ioan avea două zile de prăznuire: pe 2 iunie (instituită de mitropolitul Anastasie Crimca în 1662) şi pe 24 iunie, când moaştele sale au fost mutate de domnul Petru Şchiopul de la biserica din Mirăuţi în Biserica „Sfântul Gheorghe”, vechea Catedrală mitropolitană din Suceava (1589), unde sunt şi astăzi.
În concluzie, în Duminica Tuturor Sfinţilor Români sunt amintiţi şi cinstiţi cu evlavie sfinţii ierarhi, preoţi şi diaconi slujitori ai Bisericii Ortodoxe Române care s-au săvârşit muceniceşte şi au mărturisit dreapta credinţă, făcându-se apărători până la jertfelnicie ai credinţei noastre strămoşeşti, ai neamului şi ai ţării noastre; sfinţii cuvioşi şi cuvioase care s-au săvârşit trăind în deplină ascultare şi smerenie viaţa călugărească, fiind – prin pilda vieţii lor şi prin rugăciune – cei care au hrănit duhovniceşte pe mulţi dreptcredincioşi; sfinţii martiri din orice treaptă harică sau stare obştească şi toţi aceia care prin pătimirile şi sângele lor martiric au primit cununa sfinţeniei; sfinţii români ucişi de oştile păgâne sau ale altor asupritori care au ameninţat neatârnarea vetrei străbune de-a lungul veacurilor, precum şi cei care au căzut în luptă cu aceştia sau în amara robie pentru credinţă, Biserică şi neam; sfinţii care s-au săvârşit luptând cu arma cuvântului pentru apărarea credinţei, a Bisericii Ortodoxe şi a binecredincioşilor ei fii. Dintre aceştia trebuie să-i considerăm şi pe cei care au murit pentru credinţă în închisorile comuniste. Ei se adaugă celorlalţi sfinţi creştini ortodocşi români din toate timpurile şi din toate locurile, ştiuţi şi neştiuţi, care i-au făcut pe fiii Bisericii noastre să sporească în dragostea pentru Hristos, în fapta bună, în rugăciune şi în virtutea creştină.
Prin canonizările sfinţilor români, spunea profesorul Teodor M. Popescu, unul dintre mucenicii Bisericii noastre în timpul comunismului, Biserica „aduce Ortodoxiei cununa luminoasă a sfinţilor ei – ierarhi, monahi, preoţi şi credincioşi – buchet de virtuţi care au rodit la noi în duhul credinţei şi al evlaviei ortodoxe”.
Comentarii