Eminescu […] e românul absolut. L-am definit eu: sumă lirică de voievozi. (Petre Ţuţea)
Câteva argumente:
> a fost convins de un adevăr incontestabil – Noi nu suntem stăpânii limbii, limba e stăpâna noastră, ceea ce a ştiut şi Alexe Mateevici: Limba noastră-i limbă sfântă, / Limba vechilor cazanii, / Care-o plâng şi care-o cântă / Pe la vatra lor ţăranii. De-o vreme, unii se consideră stăpânii limbii, or nici măcar nu-şi pun problema (câtă inconştienţă conjugată cu tot atâta incultură!) şi o stâlcesc şi o chinuie ca nişte barbari ce sunt, semănând neghina dezordinii pe câmpul comunicării care se întinde peste vorbitori ca o pecingine. Amintim aici dreapta judecată a Carmeliei Leonte: …orice cuvânt spus în batjocură este un fel de testament al lui Iuda. Ca şi cum ţi-ai trimite limbajul la spânzurătoare. Şi ce este limbajul, dacă nu templul ceresc al fiinţei noastre, ascuns în templul tangibil al timpului. (Cuvânt şi credinţă, „Dacia literară”, Anul XIII, nr. 46 (3/2002), p. 36) Şi, de nu-i de ajuns, facem apel la înţelepciunea acestui minunat popor: Omul după grai, ca clopotul după sunet îndată se cunoaşte. (Petru Ursache, Etnofrumosul sau Cazul Mărie, Cluj-Napoca, Ed. Eikon, 2014, p. 223);
> a trăit ca un om al adevărului, dincolo de orice faţetă omenească, înveşmântat mereu în aurora netrecătoare a cuvintelor lui Iisus: Adevărat, adevărat zic vouă… prezente în toate textele din Tetraevangheliar. Rămânem, pe moment la Sf. Evanghelist Ioan: Ştiu că sunteţi sămânţa lui Avraam, dar căutaţi să Mă omorâţi, pentru că cuvântul Meu nu încape în voi (8, 37), situaţie prezentă şi în poemul Luceafărul – Deşi vorbeşti pe înţeles, / Eu nu te pot pricepe. Fiind vorba despre Eminescu, acesta afirmă, într-o epistolă către Samson Bodnărescu, testamentar: …un neadevăr ar fi în stare să mă nenorocească pe toată viaţa şi să-mi răpească onoarea. Şi într-o alta, expediată de la Berlin, de data aceasta adresată tatălui, în ianuarie 1874: …eu nu-mi aduc aminte să fi păcătuit decât printr-o extremă iubire de adevăr, şi de aceea îl spun şi acum. (Dulcea mea Doamnă / Eminul meu iubit, Iaşi, Polirom, 2000, p. 92) Poetul s-a mişcat într-o lume unde contrafacerea adevărului era o practică uzuală (nu se întâmplă şi azi, într-o formă hiperbolizată?), sub oribila deviză „interesul poartă fesul”, subordonată egoului personal sau al grupului. Intransigent, Eminescu n-a cruţat derapajul moral al fariseilor vremii, indiferent dacă erau liberali sau conservatori: Prea v-aţi arătat arama sfâşiind această ţară, / Prea făcurăţi neamul nostru de ruşină şi ocară, / Prea v-aţi bătut joc de limbă, de străbuni şi obicei, / Ca să nu searate-odată ce sunteţi – nişte mişei! Pe de altă parte, a rămas de pomină conflictul cu Al. Lahovary privitor la un articol din „Timpul”, în care Eminescu îşi expunea părerile privind Războiul de Independenţă, neagreate de conservatori, conflict aplanat, până la urmă, de Lascăr Catargiu. Inflexibil până la capăt, autorul articolelor de fond poate fi considerat, în aceste condiţii, pe urmele lui Panait Cerna, drept un erou şi, desigur, un martir : Dintre toţi eroii pe care ni i-a furat mormântul, el a fost sufletul cel mai eroic. (Eminescu, „Convorbiri literare”, nr. 6/1909, apud Gh. Bulgar, Pagini uitate despre Eminescu, în „Postfaţă” de Prof. Gh. Constantinescu-Dobridor, Bucureşti, Ed. Lucman, 2004, p. 217.) Identificându-se cu adevărul, a stârnit resentimente voalate ce, se pare, au dus la „dubla” lui „sacrificare”, aşa cum a demonstrat, cu o logică imbatabilă, eminentul eminescolog Theodor Codreanu;
> sufletul său s-a aflat mereu alături de neamul românesc, convins că Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor cum soarbe soarele un nour de aur din marea de amar. (Mss 2254, f.18, v) Aurul e soare condensat, e lumină şi adevăr în eternitate, prezente în opera Sf. Ioan Zlataust. Nefiind român de paradă (Mss 2257), reverenţa poetului şi a gazetarului e de luat în seamă: Iubesc acest popor bun, omenos, pe spatele căruia diplomaţii croiesc carte şi rezbele, zugrăvesc împărăţii despre cari lui neci prin gând nu-i trece, iubesc acest popor care nu serveşte decât de catalici tuturor acelora ce se-nalţă la putere, popor nenorocit care geme sub măreţia tuturor palatelor de gheaţă ce i le aşezăm pe umeri. (Mss 2257) De aceea, gândul şi inima lui se îndreaptă către glorioasele (ale istoriei sau ale scripturilor) zile de aur, reperele existenţei neamului românesc, cu un aspect definitoriu: …noi nu suntem un popor de adunătură, suntem un popor istoric, care am străbătut aceste trei vămi: vama jertfelor, vama ctitoriilor şi am ajuns la cuvânt. („Timpul”, 20.03.1882) Referindu-se la contemporani, cei ce se credeau liber-cugetători, aceştia, afirmă Eminescu, îşi înjosesc persoana prin degradarea cuvântului din cauză că suferă de halucinaţiuni dezordonate şi, ca atare, ei nu gândesc liber, ci, din păcate, nu gândesc în genere nimic. (s.a.) (Mihai Eminescu, Ortodoxia, Cluj-Napoca, Ed. Eikon, 2003, p. 98) Altfel spus, respingerea sacralităţii cuvântului, sub umbrela căreia şi-a dus existenţa poporul român, echivalează cu refuzul unităţii primordiale, a înălţării şi căderea la treapta subumană a lui homo Darwini, ceea ce nu e cazul la autorul versurilor: Noi, boierii-am ales Vodă în Moldova pe Hristos / Pârcălabi suntem cu toţii şi ostaşi ai lui Iisus. Geniul, trăind ecoul cântării „Lumină lină” de la Agafton şi pătruns de sfinţenia slujbelor, se află într-o înălţătoare smerenie, ca un adevărat creştin, aidoma poporului din care a răsărit: Răsai asupra mea, lumină lină, / Ca-n visul meu ceresc dodinioară; / O, maică sfântă, pururea fecioară, / În noaptea gândurilor mele vină. La o mai atentă privire, versurile par desprinse dintr-o Rugăciune isihastă, reflectând o neostoită sete de veşnicie, specifică românului îngenuncheat, cu inima curată şi cu palmele împreunate, în care a crezut cu sinceritate poetul: Dumnezeu e stăpân pe sufletul omului, pe limba lui, pe inima lui […] şi nimenea acolo. (Mss 2257) E de reţinut aici o altă rugă, născută din flacăra iubirii, aidoma celei trăite de un anahoret: Ca să pot muri liniştit, pe mine / Mie redă-mă, versuri născute din acelaşi dor de reîntregire, de rearmonizare a omului înstrăinat de sinele dumnezeiesc. Eminescu cere, dramatic, revenirea la congruenţă, Sf. Dumitru Stăniloae numind-o „restaurare” fiinţială, caz în care se generează destrămarea morţii şi înscrierea persoanei umane în nemoarte, reversul a ceea ce doreşte Hyperion. Scrierile sale poetice, şi nu numai, stau mărturie a unei fericite conjuncţii dintre dorul după nemurire şi iubirea neamului (Doina e un exemplu liric de nemaiîntâlnită sângerare sufletească), avându-şi izvorul în divină nostalgie, precum în vechile scripturi: În ce chip doreşte cerbul de fântână, / Cându-l strânge setea de-l arde la plămână, / Sufletul mieu, Doamne, aşe te doreşte, / Cu sete aprinsă, de mă veştejeşte. (Dosoftei, Psalmi în versuri, Antologie şi prefaţă de Ion Buzaşi, Tîrgu-Lăpuş, Galaxia Gutemberg, 2007, p.33);
> pe aceleaşi coordonate se înscrie şi poezia aflată sub semnul lui Eros, cu anticipare în lirica populară: Badi, doru meu ş-al tău/ Hai l-om faşi şerăstău; / Ş-om tăie un deal în doauî/ Ş-om faşi cărari noauî; Şî pi dânsa ne-om primbla,/ Amîndoi cî ne-om lua! (Ion H. Ciubotaru, Valea Şomuzului Mare. Monografie folclorică, Univ. „Al. I. Cuza” Iaşi- Academia Română filiala Iaşi, vol. II, 1991, p. 292). Aşadar, dorul provoacă şi la Eminescu o stare dialogică de profundă intensitate, acaparatoare, adeseori fără ieşire, întrucât poetul, aşa cum observa G. Ibrăileanu încă din 1919 („Însemnări literare”), nu cântă incidentele unei iubiri, ci iubirea; nu cântă farmecele unei femei, ci femeia, mai ales, în idealitatea ei. Dorul se manifestă răvăşitor, adunând într-un şuvoi nestăvilit întreaga energie către celălalt, ce poate lua forma cântării, la propriu: Toate stăteau în loc, numai Făt-Frumos mergea mereu, urmărind cu cântecul dorul inimii lui… De altfel, versurile eminesciene închinate celui mai înălţător sentiment se constituie într-o cântare continuă unduitoare, izvorâtă din eufonia sufletului său de o extremă sensibilitate: Atât de fragedă, te-asameni / Cu floarea albă de cireş, / Şi ca un înger dintre oameni / În calea vieţii mele ieşi. Imposibilitatea unei iubiri astrale la care visează poetul, de refacere a primordialităţii, duce, inevitabil, la suferinţă: Că-n lumea din afară tu nu ai moştenire, / A pus în tine Domnul nemargini de gândire, […]. E drept, la modul absolut, dorul poate exclude conversia la durere, ca în următorul catren: Două inimi când se-mbină, / Confundând pe tu cu eu, / E lumină din lumină, / Dumnezeu din Dumnezeu, ceea ce la omul căzut e o imposibilitate, rămânând doar flacăra mistuitoare a dorului: Când amintirile-n trecut / Încearcă să mă cheme, / Pe drumul lung şi cunoscut / Mai trec din vreme-n vreme. Iar vremea vremuieşte, rostogolindu-şi neîncetat tăvălugu-i invizibil şi, deopotrivă, inexorabil…
> creaţia lui Eminescu este o îngemănare a versului şi a cântării, o coborâre în profunzimile eului şi doar de aici e posibilă înălţarea nostalgică în libertatea armoniei cosmice şi a simfoniei primordiale, de unde s-a născut vocaţia cosmosului a poporului român. (Basil Munteanu, La Rumanie creatrice de valeur humaines, apud Mihai Drăgan, Eminescu, poet naţional, vol. Centenar Eminescu 1889 – 1989, vol. omagial, Bucureşti, 1989) De fiecare dată, văluritele şi fascinantele sonuri eminesciene ne poartă spre increat. (G. Popa, Prezentul etern eminescian, Iaşi, Ed. Junimea, 1989, p. 95): În ocean de flăcări gândirea mea se scaldă / Să caut armonia a sferelor senină. Şi poate nu e de prisos să amintim că hora străveche românească, mişcarea ondulatorie specific mioritică, un ritm ce se constituie în chemarea echilibrului universal, e chiar matricea poporului român, pe care Eminescu a purta-o în suflet toată viaţa, ca în Sara pe deal, cu atmosfera-i paradisiacă, unde vibraţia sonoră a buciumului, amplificată de cea a clopotului pare o chemare a Divinităţii. O cadenţă silabică a stihurilor sale, de care s-a ocupat cu acribie poetul Adrian Voica, combinată cu alternanţa sonorităţilor dau impresia unei alunecări fermecătoare din precuvânt şi necuvânt în poezie: Un clocot lung de glasuri vui de bucurie… / Colo-n altar se uită şi preoţi şi popor, / Cum din mormânt răsare Christos învingător, / Iar inimile toate s-unesc în armonie: […];
> a venit zavera decembristă, cu metehnele ei şi cu libertatea coborâtă adeseori în libertinaj, când au răsărit, ca ciupercile (otrăvitoare) după ploaie, o serie de detractori, sclavii orgoliilor, având impresia că, opintindu-se vajnic, îl pot detrona pe Eminescu de pe piedestalul numit de G. Călinescu „poet naţional”. Zadarnică trudă proptind intenţia hicleană de a desfiinţa pe cel ce reprezintă centrul iradiant al canonului literaturii române, aşa cum a demonstrat-o prea cunoscutul şi eruditul Th. Codreanu. O creaţie monumentală, în care ideile diamantine, convocate în operă din nemargini de gândire şi scăldate în baia unei sublime estetici scăpate din gravitaţia terestră, o operă caracterizată prin verticalitatea adevărului atingând înălţimile celeste şi printr-o permanentă nuntire mioritică, nu poate fi desfiinţată, oricât s-ar strădui atitudinea nemerniciei.
IOAN ŢICALO
Comentarii