Misiune imposibilă?

Căldură mare, peste 30 de grade Celsius „în termometre”. Că în atmosferă… Şi roşu la semafor, 90 de secunde de aşteptare. De o parte şi de alta a bulevardului, cam 10-12 pietoni mai mult sau mai puţin grăbiţi. De partea asta, şi o mătuşă (din vorbe, i-am aflat repede calitatea şi misiunea) cu o nepoată de 5 ani (tot din vorbe…). Mătuşa îi spune fetiţei: Privim atente către semafor şi aşteptăm să curgă timpul până ce se face verde. Abia la verde avem voie să trecem dincolo. Dar nu trec multe secunde, că un grăbit deja face slalom printre autovehicule (a fost şi un autobuz în cauză!), fuguţa ajungând dincolo. Exemplu de-a dreptul contaminant!

Până să se scurgă un minut şi ceva, dintr-o parte şi din cealaltă, alţi 4 pietoni au trecut strada pe roşu. Fetiţa, care ştia să numere binişor, i-a avut în vedere pe fiecare (de toţi, patru bărbaţi şi o femeie, de vârste diverse, de la un adolescent la un bătrânel care şchiopăta): uite, unu…, doi…, trei… Dar ei de ce traversează pe roşu?! Râde fetiţa şi priveşte către cei care încă aşteaptă. De alături, o doamnă cu mulţi ani de viaţă şi de experienţă, poate că o bunică, se bagă în vorbă: Uite-aşa dăm de pământ cu educaţia, la teorie suntem tari; la exemple, la practică este problema!… Şi-au mai rămas vreo 20 de secunde, căldură mare, acum bulevard liber… nimeni să-l mai traverseze până la verde. Cei foarte grăbiţi au făcut-o, din fericire nu (li) s-a întâmplat nimic nici de data asta. Iar când s-a schimbat lumina, fetiţa a zis, sigură pe sine, cât pentru ea, cât pentru noi ăilalţi: Acum e verde, se poate trece!