Golful Neapole, al doilea din lume ca trafic de călători după Hong Kong, cum am citit undeva, este despărţit printr-o limbă de pământ, Peninsula Sorrento, de un alt golf atrăgător, Golful Salerno. Şi oraşele care le poartă sau le-au dat numele, Neapole şi Salerno, sunt capitale de provincii, Neapole şi a regiunii Campania, căreia îi aparţine şi provincia Salerno. De la hotelul nostru, Palazzo Salgar, până în Portul Salerno, pentru călătoria pe Costiera Amalfitana, Coasta Amalfitană, care se întinde pe ţărmul nordic al acestui golf, am mers aproape o oră cu un autocar mic, apoi vreo zece minute pe jos până la vasul nostru, un traghetto pentru pasageri, mers răsplătit de priveliştea apei albastre cu zeci şi sute de ambarcaţiuni alb-lucitoare în bătaia soarelui. L-am aşteptat în zona travelmar, cum scria pe gărduţul metalic care delimita cheiul propriu-zis şi deasupra numelui celui care avea să ne poarte până la Positano, „Acquarius”, făcând fotografii, urmărind alunecarea unei pene de pescăruş prin aerul neclintit ca şi cum ar fi avut o direcţie precisă, uitându-ne la oferta de pălării de soare şi eşarfe ale micuţelor magazine şi standuri de lângă noi. Stăruind asupra eşarfelor (foulard bamboo) de bumbac ale artizanilor italieni, până la neaşteptata închegare a întrebării: Oare pe care ar fi ales-o Elena Negri ca să se apere de arşiţă? Şi la schiţarea unei fulgurante imagini cu ea, Vasile Alecsandri şi Nicolae Bălcescu, plecând de aici la Palermo, Bălcescu şi ea cu ochii febrili ai suferinţei şi pasiunii, suferinţa plămânilor loviţi de boală, pasiunea pentru istoria românilor supt Mihai Viteazul el, pasiunea pentru omul iubit ea, şi lângă ei – Alecsandri cu melancolia celui care simte, ştie, aude paşii de catifea ai inevitabilului ascunsă sub un surâs: surâsul credinţei în minune sau doar al încurajării alinătoare. Imagine care s-a stins în partea ultimă a clipei sale, în care pana albă s-a aşezat pe coperta micuţei cărţi despre Vasile Alecsandri a lui G. Călinescu, cu povestea dragostei dintre poet şi Elena Negri citită atunci, la 16 ani, în cheia romantică a vârstei.
Am urcat pe „acoperişul” lui „Acquaris” şi am ocupat, Niadi cu mine, scaunele din dreapta, dornice să vedem cât mai mult. La plecare, înainte de a-mi prinde de nedezlipit privirea de ţărmul spectaculos al Coastei Amalfitane, i-am cuprins pe tovarăşii noştri de călătorie. Toţi, cu măşti, ochelari de soare şi cu săgeţile luminoase iscate de ecranele telefoanelor căzând ca nişte suliţe printre noi, aveam un aer ireal. Pe potriva priveliştilor pe care ţărmul stâncos le desfăşura odată cu înaintarea lui „Acquaris”. Privelişti de deasupra lumii, cu ţărmul stâncos lucrat pe porţiuni ca un fagure de albine, în care ouăle colorate, purtătoare de viaţă ale căsuţelor şi bisericilor, trimiteau mesaje ale străduinţei şi creativităţii, ale perseverenţei şi dârzeniei, ale eroismului omenesc într-un nesfârşit post prepascal şi într-o nesfârşită sărbătoare a Învierii.
Deodată soarele atinge zenitul, bolta devine verde-aurie, aproape insuportabil de frumoasă, iar noi trăim un dulce simţământ al înălţării simultan cu primul pas pe chei în Positano – simţământul înălţării nu numai de pe ape pe ţărmul satului-bijuterie, al ochilor spre fermecătoarea cupolă a bisericii, ci şi al sufletului intrat sub ocrotirea ocrotitoarei sale asemenea întregului tărâm uman de aici. Nu explicat, întărit de faptul că în faţa noastră se ridică Chiesa dell´Assunta – Înălţarea Maicii Domnului, Chiesa di Santa Maria Assunta.
Povestea spune, aflăm urcând scara – totul în Positano urcă, străzi, case, flori, lămâi -, spre platoul pe care biserica stă ca o navă pe pământ înainte de lansarea la cer, că icoana bizantină a sfintei cu pruncul, Fecioara Neagră de la bordul unei corăbii venind din Orient, s-a cerut ea însăşi în acest loc, „Posa! Posa!”, cu un glas mai presus de înţelegerea noastră, înţepenind valurile, vântul şi corabia până când marinarii au încredinţat-o locuitorilor. Aceştia au aşezat-o în altarul central al locaşului cu splendida sa cupolă de majolică verde-aurie, o sărbătoresc pe 15 august cu un prea frumos alai prin Positano, care îşi trage numele de la acel celest „Posa!”, cu mirifice focuri de artificii pe plaje şi o cinstesc din strămoşi în strănepoţi câte zile au avut şi câte vor mai avea.
Interiorul bisericii este luminos, greu de imaginat altfel cu veşmântul de aur al sfintei înaintea căreia turiştii se închină, se înclină sau se opresc cu ochi mari deasupra măştilor pandemiei, fiecare după credinţa sa, dar toţi, de la vârstnici şi copii, într-un tăcut respect, mai puternic decât curiozitatea. Dar mai ales luminos, deoarece, cred că fără excepţie, sfânta, fie că este vorba de cea adusă de corabie, fie în vitraliu, statuie sau în basorelief îşi ţine pruncul la piept, în braţe. De aceea mai mult decât de la aur, luminozitatea bisericii vine de la indefinibila condiţie a maternităţii, care dă putere şi determinare. În schimb, curiozitatea adună vizitatorii lângă intrare, în dreapta, acolo unde un presepio, o Naşterea Mântuitorului de mari dimensiuni oferă privitorului nu doar adorarea magilor, bucuria îngerilor, a păstorilor, ci chiar esenţialul despre Positano, oameni, îndeletniciri, peisaj, un tablou complet al minunii intensificate de minunea vieţii lor aici sub arcada graţiei divine.
În orice parte ne-am uita este ceva de văzut, de la orga mecanică de deasupra uşii centrale la deosebita cristelniţă păstrată din vechime, dar, în ce mă priveşte, mă atrage în bronzul uneia din uşile laterale ale faţadei Crist reprezentat ca pescar, cu un năvod larg desfăşurat nu numai spre tinerii aşezaţi nonşalant pe trepte, ci spre însăşi lumea şi vremea noastră. Şi apoi, clopotniţa din stânga, alcătuită din patru „cuburi” cu ferestre, în descreştere, pe unul în dreptul ochilor cu un dreptunghi misterios în care este sculptată o pistrice, un monstru marin imaginat şi de greci, şi de romani cu o coadă de şarpe, sub trupul căruia se află o vulpe şi un peşte. Simbol uneori al fricii de necunoscut, aici, dimpotrivă, imaginea acestei pistrice cu însoţitoarea şi însoţitorul ei stă sub omagiul adus de locuitorii din Positano concitadinului lor, Flavio Gioia, biruitor al necunoscutului cu invenţia sa – busola.
Ne plimbăm pe stradele cu lămâi şi căsuţe de basm, acompaniate de parfumul fructelor galbene care cresc nu numai în arbuşti, ci şi pe suveniruri, în prăjiturile şi lichiorul locurilor, limoncello, pe vasele de ceramică înconjurând pline de petunia violet micuţa piaţetă în care artizanii pozitanezi îşi etalează rochiile, sandalele, genţile, din vecinătatea unui restaurant, al cărui nume, „Le Tre Sorelle”, îmi smulge un suspin: era apelativul pe care ni-l adresa sora mijlocie, Dany Madlen, care nu mai este. Apoi ne continuăm drumul spre port urmărite de amintirea unor versuri din Montale despre amărăciunea sufletului „Până-ntr-o zi când pe o poartă /întredeschisă, în mijlocul copacilor /dintr-o grădină, ne apar lămâii. /Se topeşte îngheţul inimii /şi-n piept încep să freamăte /cântecele lor, /trompetele de aur ale solarităţii”.
Ultimul popas îl facem lângă „Pescăriţa”, statuia unui sculptor şi actor de origine maghiară îndrăgostit de Italia, Amerigo Tot. Un dar din dar, darul făcut de artist unui prieten, care a vrut să-l împartă cu Positano şi cu oaspeţii săi. O lucrare care în mijlocul feeriei verii, al trecătoarei lipse de griji a vacanţei, evocă traiul aspru, pâinea cea de toate zilele câştigată greu, cu nesfârşită trudă, de oamenii lipiţi de stâncile Coastei Amalfitane ca nişte alpinişti fără coardă.
Comentarii