Girolamo Savonarola – un precursor al Reformei religioase

În primăvara anului 1483, în Biserica San Lorenzo din Florenţa, îşi face apariţia un nou predicator.

În lucrarea “Histoire de Florence”, apărută în “Presses Universitaires de France”, Paris, 1964, ne este descris: “slab, pricăjit, cu capul aplecat; gluga lăsată pe ochi, aproape îi împiedica pe cei prezenţi să-i vadă faţa. Odată ajuns la amvon îşi lăsă gluga în jos, descoperind un chip tânăr, dar supt, smolit, brăzdat de zbârcituri, o gură mare cam strâmbă, ochi sflederitori sub sprâncene stufoase”.

Predica începu cu câteva citate din Evanghelie, nimic original. Vocea era neplăcută. Prima dezvoltare păru de-a dreptul elementară, fapt ce-i determină pe unii amatori de predici să râdă, unii căscară zgomotos, iar alţii se îndreptau spre ieşire. Predicatorul furios şi parcă paralizat părăsi biserica.

Cine era predicatorul?

Girolamo Savonarola, fiul unor oameni înstăriţi din Ferrara, care, la vârsta de 20 de ani, a intrat în mănăstirea dominicanilor din Bologna “dezgustat de marea mizerie care domneşte în lume, apoi de nedreptatea oamenilor ce se manifestă prin violuri, adultere, tâlhării, idolatrii, crudele blesteme şi trufia de care era mânjit secolul în care trăia”. În mănăstirea dominicanilor din Bologna, Girolamo Savonarola se constrânge cu patimă şi chiar cu un soi de masochism la posturi, la mortificarea cărnii şi la muncile cele mai grele. După trei ani e însărcinat cu instruirea novicilor, apoi e împins către predică şi, după cum s-a văzut, a dat greş.

Dă greş oriunde predică: la San Gimignano, la Ferrara, Brescia şi în alte oraşe din nordul Italiei. În 1483 eşuează la Florenţa, după cum afirmam la începutul articolului, şi ratează prima predică, făcând impresie rea…

La 3 ani după prima predică ratată în Biserica San Lorenzo la Reggio are loc un consiliu al dominicanilor, să spunem un mic conciliu, prilej de examen colectiv de conştiinţă, de punere la punct, de reculegere, de aggiornamento.

Ordinul dominicanilor a invitat mai mulţi episcopi şi câţiva laici învăţaţi, de mare faimă, cum era Pico della Mirandola, autor a nouă sute de teze pe teme de drept, teologie, filozofie, literatură, ştiinţe, astrologie. Cavaler, sportiv, poet, orator, slăbiciunea tuturor frumoaselor de la curţile Italiei, vorbitor a douăzeci şi două de limbi, printre care ebraica şi araba. Acesta este impresionat de predica ţinută cu această ocazie de Girolamo Savonarola.

Iată ce ne relatează: “Deodată cuvântul lui convinge, zguduie, subjugă, demască corupţia, venalitatea şi imoralitatea clericilor, slăbiciunea stareţilor care permit introducerea unui soi de păgânism filozofic în mănăstiri”.

Fermecat de predică, Pico della Mirandola aleargă la Florenţa, unde îşi imploră unchiul Laurenţiu de Medici să-l aducă pe Girolamo Savonarola din nou la Florenţa.

Acesta îşi aminteşte de predica ratată din 1483, dar în final încuviinţează cererea lui Pico della Mirandola.

Reluându-şi predicile, Girolamo Savonarola vestea pentru desfrânaţi nu numai iadul, ci şi nimicirea lor în viaţa pământească. Florenţa lui Laurenţiu de Medici era tratată de desfrânată între desfrânate, pentru că era prea târziu să se pocăiască.

Laurenţiu de Medici l-a pus la încercare pe Savonarola: prin emisari l-a încercat dacă nu vrea să fie făcut cardinal, în cutia milelor din mănăstire i-a pus monede de aur să vadă ce face cu ele.

Demn de menţionat este faptul că Savonarola i-a alungat pe emisarii care i-au propus accederea la funcţia de cardinal, iar banii de aur din cutia milelor i-a împărţit a doua zi săracilor din Florenţa. Nu numai că Laurenţiu de Medici nu a luat măsuri împotriva lui, nu numai că s-a umilit în faţa lui, ducându-se să asiste la slujba de la San Marco fără ca stareţul să vrea măcar să-l primească, dar, când îşi simţi sfârşitul aproape (1492) îl chemă pe Savonarola, căruia i se spovedi.

Predicile sale sunt din ce în ce mai fulminante, subjugând în fiecare zi peste treisprezece mii de persoane care îl ascultau. Oameni ca Botticelli, della Robia, Michelangelo, Guicciardini, Machiavelli, John Colet, Commines, acelaşi Pico della Mirandola şi alţi aproape tot atât de vestiţi se pierdeau cu umilinţă în mulţimea de la picioarele amvonului.

În postul Paştelui din 1497, Savonarola a strigat aceste vorbe cumplite chiar din amvon, în faţa unor credincioşi zguduiţi:

“– Înapoi, biserică netrebnică, ascultă ce-ţi spune Domnul Dumnezeul tău: Ţi-am dăruit veşminte frumoase, dar tu ai acoperit cu ele idoli, ţi-am dăruit vase scumpe, dar cu ele ţi-ai ridicat în slăvi trufia ta! Tainele mele le-ai mânjit prin simonia ta, desfrâul a făcut din tine o femeie de moravuri uşoare desfigurată. Nici nu mai roşeşti de păcatele tale! Ah, târfă! Aşezată pe Tronul lui Solomon, ea face semne tuturor trecătorilor. Cine are bani intră la ea şi se bucură de ea după bunul plac, dar cel care vrea binele este zvârlit afară!”.

Accederea în scaunul papal a lui Rodrigo Borgia cu numele de Alexandru al VI-lea l-a pus pe Savonarola în conflict deschis cu acest papă; mai bine spus, şi-a băgat degetul în angrenaj.

Papa Alexandru al VI-lea avea doi copii de la o femeie de condiţie joasă, apoi alţii patru de la Vanezza Cattanei, ilustră frumuseţe romană şi încă doi copii de la Iulia Farnese, pe care o înşela cu alte douăzeci de femei. Realitatea este că papa Alexandru al VI-lea, cu senzualitatea sa nedomolită, a fost fără scrupule, fără credinţă, fără morală, dar a avut o energie excepţională şi un simţ politic infailibil, motiv pentru care trebuie considerat un papă sub orice critică, dar, în acelaşi timp, un foarte mare monarh.

Papa Alexandru al VI-lea s-a înfuriat când, într-o predică, Savonarola l-a criticat cu mare vehemenţă: “Tu ucizi sufletele cu exemplul tău rău. Trăieşti foarte departe de Dumnezeu şi funcţia ta se limitează la a-ţi petrece noaptea cu curtezane după ce ai cântat în cor ca un greier în timpul zilei. Tu eşti mai rău ca un animal, eşti un monstru îngrozitor… Ai ridicat un lăcaş public şi ai făcut din el o casă de prostituţie pentru toţi!”.

Alexandru al VI-lea nu mai putea aştepta, laţul a fost strâns treptat, cu mare încetineală: interdicţia de a predica (7 noiembrie 1496), condamnarea de către un conciliu de paisprezece dominicani, excomunicarea şi în final arestarea lui Savonarola.

Drumul de la mănăstire la închisoare a fost cumplit, era în lanţuri, iar mulţimea îl ocăra, îl lovea cu pietre. Savonarola a fost supus la tortură – supliciul estrapadei – cu mâinile şi picioarele legate împreună, la spate, Savonarola, cu capul în jos, era cocoţat încet până la tavan, iar apoi era coborât prin smucituri bruşte până la o jumătate de metru de pământ. Ţipetele lui Savonarola nu permiteau să se audă zgomotul produs de ruperea oaselor, de ruperea tendoanelor, de sfâşierea muşchilor.

Un martor a dat asigurări că Savonarola a fost supus la această tortură şi de paisprezece ori în aceeaşi zi. Anchetatorii au obţinut până în cele din urmă o retractare categorică a proorocirilor şi atacurilor sale la adresa papei Alexandru al VI-lea.

La 22 mai 1498 Savonarola a fost oficial osândit să fie spânzurat şi apoi ars pe rug “pentru ca sufletul lui să fie în mod public despărţit de trup”.

Când îi veni rândul, urcă cu un pas ferm treptele, cântând Simbolul Apostolilor; ajungând sus, strigă cu voce tare:

“– În mâinile tale, Doamne, îmi încredinţez sufletul!”.

Aşa a dispărut de pe scena istoriei Girolamo Savonarola, un precursor al Reformei religioase.

Prof. CONSTANTIN TÂRZIU