Drumul spre iad, pavat cu bune intenţii…
Dramă. O fotografie mai puţin cunoscută publicului cu Liviu Rebreanu la mormântul fratelui său, Emil Rebreanu, de la Palanca. Scriitorul începuse deja să scrie la romanul „Pădurea spânzuraţilor”, dar inspiraţia nu voia sa vină: „Mă înverşunam în fiecare noapte şi lucrul era în zadar”. S-a întâmplat atunci ca fratele său, ofiţer artilerist în ar-mata austriacă, să vrea să dezerteze şi să treacă de partea armatei române. A fost prins şi spânzurat. Nu se ştia însă localitatea unde a fost spânzurat şi niciun amănunt în plus. La un moment dat Liviu Rebreanu a început să audă bătăi uşoare în geam: „Nu era nimeni şi nimic… Acel frate al meu, student devenit ofiţer artilerist în armata austriacă, adus să lupte pe frontul românesc împotriva românilor, a încercat să treacă la români; a fost însă prins, condamnat şi executat prin ştreang. (…) Nu se ştia nici localitatea unde a fost executat, necum împrejurările sau oarecari amănunte… A trebuit să mai treacă cîteva luni pînă ce am putut descoperi aproximativ regiunea unde s-a întîmplat tragedia aceasta a unui tînăr de 22 de ani. Între timp isprăvisem transcrierea lui «Ion» şi acum, în toate nopţile, în faţa biroului, mă zbuciumam cu «Pădurea spînzuraţilor». Mă înverşunam în fiecare noapte şi lucrul era în zadar. În schimb, în vreme ce scriam, în liniştea apăsată, am început să percep nişte bătăi uşoare în fereastra mea, delicate ca ale unor degete imateriale. Deschideam, cercetam întunericul… Nu era nimeni şi nimic. Cînd însă bătăile acestea misterioase s-au repetat nopţi de-a rîndul, insistent – fiindcă sînt, repet, credincios şi superstiţios – mi-am zis că nu poate fi decît sufletul fratelui meu, care cere îngrijirea creştinească ce nu i-a fost desigur acordată.
Şi atunci am pornit să caut şi să găsesc negreşit, orice ar fi, mormîntul fratelui spînzurat” a scris Rebreanu. Căutarea nu a fost uşoară. „Şi, după multe cercetări şi destule peripeţii, l-am descoperit în sfîrşit la Ghimeş, într-o livadă, la marginea fostei frontiere. Locul nu era nici măcar însemnat. De-abia cu ajutorul groparului din sat am putut stabili unde a fost executat şi îngropat. Am fost în casa primarului de pe vremuri, unde a fost judecat şi osîndit. Am fost în odăiţa unde şi-a petrecut ultimele ceasuri şi de unde a plecat la supliciul suprem. Am trecut în satul vecin, Făget, unde a avut ultima reşedinţă. Am cunoscut pe preotul român care-i fusese prieten, dar care n-a fost admis să-l însoţească la moarte. Am vorbit cu o fată de ţăran, sprintenă, frumuşică, la care am găsit cîteva răvăşele de-ale lui. Primarul mi-a dăruit şapca lui fără cozoroc pe care a trebuit s-o schimbe cu o pălărie civilă cînd a pornit pe ultimu-i drum pămîntesc… L-am dezgropat apoi şi osemintele le-am mutat dincoace de pîrîul care fusese graniţă, pe pămîntul vechi românesc, aşa cum ceruse el în ultimele momente şi cum nu i se admisese. Şi de-atunci am putut scrie liniştit «Pădurea Spânzuraţilor…»” (Liviu Rebreanu, „Mărturisiri”, 1939) Evrei. „Numărul evreilor a crescut considerabil mai ales după 1878 când, în conformitate cu Tratatul de la Berlin, marile puteri au impus modificarea articolului 7 din Constituţia din 1866 care acorda astfel cetăţenia română evreilor, inclusiv celor nou-veniţi în ţară. De aceea, până la sfârşitul secolului, conform recensământului din 1899, numărul evreilor din România s-a dublat, ajungând la 269.015 şi reprezentând 4,5% din populaţia totală. Acelaşi recensământ arată că israeliţii au constituit 19% din populaţia urbană a României. La începutul secolului al XX-lea, majoritatea evreilor din România, aproximativ 70.000, a migrat în SUA. Conform recensământului din 1930, la un total de 18 milioane de locuitori din România, cei 728.000 de evrei reprezentau 4% din întreaga populaţie şi erau a treia minoritate după maghiari şi germani. Mai mult, dacă analizăm populaţia urbană, vom constata că în mai multe oraşe mici din nord-estul României, cum ar fi Fălticeni şi Dorohoi, majoritatea populaţiei era evreiască, în timp ce în Bucureşti aproape 11%, în Cluj 13% şi în Iaşi aproape 34% erau evrei. Istoricul britanic Mischa Glenny observa că «România interbelică găzduia cea mai diversă populaţie evreiască din Europa. Deşi nu au fost recunoscuţi drept cetăţeni români, evreii sefarzi din Ţara Românească erau relativ bine integraţi, datorită faptului că erau concentraţi în oraşe şi îşi făcuseră loc în rândurile elitei urbane.
Evreii deţineau funcţii de conducere în bănci şi în industria grea şi reprezentau o componentă importantă şi numeroasă a proletariatului, mai ales în industria textilă. (…) În Moldova, situaţia era complet diferită. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, zeci de mii de ţărani aşkenazi se refugiaseră aici fugind din calea persecuţiilor ruşilor. Acestora şi s-a adăugat un al doilea mare exod la sfârşitul Primului Război Mondial, după alipirea Basarabiei la România. Aceşti evrei erau de trei ori mai dezavantajaţi. Trăiau în comunităţi închise, mulţi dintre ei erau adepţi ai hasidismului şi vorbeau fie rusa, fie idiş. (…) Aceşti evrei basarabeni rusofoni erau suspectaţi că ar fi simpatizat cu Uniunea Sovietică…». În plus, tot Glenny observa că în timpul regimului personal al Regelui Carol al II-lea, în preajma celui de-Al Doilea Război Mondial, „camarilla (n.n. – regală) includea industriaşi, precum evreii români Max Auşnit, magnatul industriei de fier şi oţel din România, şi bancheri, dintre care cel mai bogat era Aristide Blank sau incredibil de prosperul Nicolae Malaxa. Aceştia erau bucuroşi să finanţeze extravaganţele curţii, căci, în schimb, puteau controla politica economică”. În 1945, aproximativ 350.000 de evrei trăiau încă în România. În 1952, aproximativ 100.000 de evrei au migrat în Israel. Între 1958 şi 1965, alţi 107.540 de evrei au părăsit România. Conform recensământului din 2011, în România existau încă 3.271 de evrei. (Marian Ţuţui) Revoluţii. „A fost remarcat adeseori că revoluţiile care proclamă libertatea sfârşesc mereu în tiranie. Este ceea ce a prezis Edmund Burke în «Reflecţii asupra Revoluţiei din Franţa»(1790). Este şi mesajul central din «Ferma animalelor»(1945) de George Orwell. «Toate revoluţiile moderne au sfârşit printr-o întărire a puterii statului” comenta Albert Camus în «Omul revoltat» (1951): „1789 îl aduce pe Napoleon. 1848 pe Napoleon al III-lea, 1917 pe Stalin, tulburările din Italia anilor 20 pe Mussolini, Republica de la Weimar îl crează pe Hitler”. Drumul spre iad este pavat cu bune intenţii. Aceasta se întâmplă pentru că revoluţiile sunt motivate de dorinţa de putere, iar odată ce Puterea este cucerită şi gustată, apetitul pentru ea nu poate fi niciodată satisfăcut. Mişcările care încep cu vise de eliberare sfârşesc în agresivitate, violenţă şi în urmărirea răzbunării. Din acest punct de vedere putem observa cu înfiorare cum lupta pentru eliberarea sexuală a comunităţii LGBT a ajuns – şi ea – excesivă (…)” (Patrick West)
Comentarii