Clientul nostru, stăpânul nostru

Gura Humorului

Este greu de crezut că înainte de 1940 erau lisăureni care mergeau la moară tocmai la Tereblecea, asta însemnând 45 km până la Siret şi încă vreo 10 până la moară, dar se întâmpla!

După război, o altă moară vizată de lisăureni era una din Gura Humorului, şi aici însemnând cam 40 km de drum cu prund. Se adunau saci de un coş de căruţă, de la mai multe familii, şi se mergea la moară. Fiecare familie plătea căruţaşului în funcţie de câţi saci avea, iar la moară se lua „uiumul” direct din cerealele ce urma a fi măcinate.

Tatăl meu (Papuc Ştefan, 1914-2017) era un client fidel al respectivei mori, unde, până la naţionalizare, proprietar era un evreu. Pleca din sat cam odată cu seara, iar dimineaţa devreme ajungea la moară.

Odată s-a nimerit să meargă la moară împreună cu un alt căruţaş, din Tişăuţi, care avea căruţa cu oişte. Venind în spatele căruţei lui taică-meu, mirosul cerealelor l-a făcut pe cal să ţină foarte aproape, numai că nu a ajuns să mănânce ce-şi poftea şi, lovind un sac de mai multe ori cu oiştea, l-a spart. Până la Humor, câte un pic, câte un pic, grâul a fost „semănat” pe drum, iar tata a ajuns la moară cu un sac aproape gol. Mica lui afacere mergea înspre pagubă!

I-a povestit morarului ce s-a întâmplat pe drum iar evreul, pentru a-şi respecta şi păstra clientul lui fidel, i-a zis: „Lasă, de data asta n-am să-ţi iau uiumul!”. Tata a fost mai mult decât bucuros; pierderea s-a transformat în câştig!

Canberra

În Canberra (capitala celor şapte state australiene) am fost de mai multe ori şi aş mai merge oricând cu mare plăcere. Pot spune că este cel mai frumos oraş pe care l-am văzut până acum.

A fost gândit pe un teren liber şi are, după aprecierea mea, cam 30 km în lungime şi vreo 18 în lăţime. În general sunt case, dar sunt şi blocuri de 5-6 etaje, în zona centrală. Clădiri înalte sunt foarte puţine. Oraşul este foarte aerisit, cu multe parcuri, terenuri de golf, păduri, chiar şi ferme agricole.  Cartierele sunt dispuse precum frunza de salcâm, dar nu în linie dreaptă.  Comunicarea între ele se face pe o şosea rapidă. Există şi alei speciale pentru biciclişti, alei care nu respectă paralelismul cu străzile. Acolo unde aceste alei ar trebui să se intersecteze cu străzile, s-a găsit rezolvarea prin subtraversare. Este o adevărată desfătare să te plimbi cu bicicleta zeci de kilometri, în special prin spaţii verzi!

Denumirea oraşului este aborigenă şi înseamnă „loc de întâlnire”. Era un loc de întâlnire al aborigenilor, cam cum era (şi încă mai este) întâlnirea hippioţilor la Stonehenge, în Anglia, în perioada solstiţiului de vară. Întâlnirea aborigenilor era pe dealul pe care se află acum Parlamentul. Cum l-au construit?! Au despicat dealul, au construit Parlamentul şi, pe două laturi din patru, au adunat înapoi pământul, peste clădire. Poţi să te plimbi desculţ pe o iarbă bine întreţinută, trecând peste Parlament. Şi am văzut oameni plimbându-se astfel sau stând pur şi simplu întinşi pe iarbă.

Pe linia care uneşte clădirea Parlamentului cu dealul de belvedere se află parlamentul vechi, iar dincolo de lacul Griffin, Memorialul Războiului. Dacă te nimereşti să urci toamna pe dealul de belvedere (am avut acest noroc), de acolo ai o excelentă panoramă a oraşului. Şi asta nu e tot! Fiecare stradă în parte este într-o altă nuanţă de culoare (verde, galben, ruginiu), în funcţie de specia arborilor plantaţi doar pe acea stradă.

Revenind la povestirea mea, din Sydney am vorbit la telefon cu Paul pentru a mă găzdui în Canberra. Îmi plac oamenii categorici: „Vino, dar nu am grija ta!”. „Nu, n-ai grija mea. Numai să am unde dormi, în rest eu mă descurc singur!” Mi-am făcut rost de o hartă şi am umblat de capul meu, având şi suficienţi bani de buzunar, pe care i-am câştigat lucrând în Sydney cu Savu. Am mâncat de două ori chiar pe terasa Parlamentului, de fiecare dată tratându-mă şi cu câte o bere mai scumpă (Crown).

În lungul lacului Griffin, nu departe de Parlament, nu putea să-mi scape vizitarea Galeriilor Naţionale ale Australiei. Pe un prospect pus liber la dispoziţia vizitatorilor am remarcat o „Pasăre în văzduh” a lui Brâncuşi. „Trebuie să intru!” mi-am zis. Am plătit biletul de intrare (parcă 5 dolari australieni) şi am putut umbla prin toate sălile galeriei. N-am dat peste pasărea lui Brâncuşi, în schimb am văzut doi „Cocoşi” (alb şi negru) imenşi (poate peste doi metri înălţime) ai celebrului sculptor.

La ieşire, am vorbit cu o doamnă de la recepţie, spunându-i că sunt din România, şi am intrat să văd sculptura „Pasăre în văzduh” a românului Constantin Brâncuşi. „Nu am văzut-o!” Şi-a cerut scuze pentru această situaţie (sculptura era prezentată în prospect, precum am spus mai înainte) şi mi-a explicat că acea sculptură era plecată la o expoziţie în SUA. (Ştiu că australienii au cumpărat două păsări, în marmură albă şi în marmură neagră). Mi s-a propus să-mi returneze banii plătiţi pentru biletul de intrare. M-am gândit că n-ar fi fost elegant din partea mea să o refuz pe acea doamnă, care mi-a vorbit atât de frumos!

Am acceptat returnarea banilor!

 

Roma

Am plătit pentru un weekend prelungit (4 nopţi) la Roma şi am zburat într-acolo de la Bacău. Am aterizat pe aeroportul din Fiumicino, la circa 30 km de Roma. De la aeroport poţi ajunge la Roma cu trenul, cu autobuzul sau cu taxiul. Noi am ales varianta cu trenul (plecări din 30 în 30 de minute) şi ar fi trebuit să facem uşor peste o jumătate de oră. Preţul unui bilet era 14 euro, în 2016.

Undeva, pe traseu, trenul s-a oprit şi a staţionat într-o gară. A venit controlorul de bilete şi, cerându-şi scuze pentru situaţia neplăcută, ne-a explicat că vom sta cam o oră şi jumătate. Am stat acolo vreo 50 de minute, timp în care eu am făcut şi o fotografie a respectivei gări.

Când am coborât la Roma (staţia Termini), m-am dus să mă plâng de timpul pierdut. Eram un pachet de nervi, căci ne făcusem pla-nuri de vizitare pentru cât ar mai fi rămas din acea primă zi. M-am dus direct la unul din ghişeele care elibera biletele de călătorie. Mi s-a spus (în engleză) că trebuie să stau la rând. Coada era mare. „Eu nu stau la niciun rând! Eu am venit să vizitez Roma şi deja am pierdut o oră, aşteptând în tren!”. „Aşteptaţi să termin cu persoana pe care tocmai o servesc…”

A terminat cu ea şi eu i-am spus povestea mea cu aşteptatul, arătându-i şi fotografia cu gara în care a staţionat trenul.  A pus mâna pe telefon şi a verificat probabil că ceea ce i-am spus este adevărat, după care mi-a cerut biletele şi un paşaport. Mi-a restituit pe loc 28 de euro şi am înţeles din hârtia pe care mi-a dat-o că daunele, în cazuri similare, pot fi mult mai mari, în funţie de ce ai pierdut din cauza acelei întârzieri.

Cred că au fost bucuroşi că au scăpat doar cu returnarea banilor, reprezentând costul biletelor.

CONSTANTIN PAPUC