Apărută în ultimele zile din decembrie 2019 la Editura Muşatinii din Suceava, „Frumuseţe şi Lumină” este cartea cu care putem spune că monahia Elena Simionovici îşi sărbătoreşte vârsta frumoasă pe care o împlineşte pe 14 noiembrie 2020. Ca şi alte cărţi ale Cuvioşiei Sale, şi aceasta ar fi putut să fie lansată la Biblioteca Bucovinei „I. G. Sbiera” Suceava, cu o mulţime de flori în Sala de Artă „Elena Greculesi”, cu membrii Societăţii Scriitorilor Bucovineni veniţi din toate părţile judeţului să-i fie alături cu bucurie la bucurie Preşedintei de Onoare a Societăţii, cu prieteni de la Cernăuţi, în mijlocul oamenilor de condei din Uniunea Scriitorilor din România – Filiala Bacău de care aparţine ca membră a Uniunii sau în trapeza Sfintei Mănăstiri Voroneţ, sub privirea caldă a Măicuţei, Proinstareţa Irina Pântescu, a Stareţei, stavrofora dr. Gabriela Platon, a călugăriţelor din obşte şi cu prietenii şi apropiaţii Voroneţului împărtăşindu-i emoţia ritmată când de bătaia inimii, când de foşnetul paginilor. Însă restricţiile impuse de pandemie au făcut ca totul – şi ce a fost şi ce ar fi putut să fie – să se zbată în colivia amintirii şi în cea a visului deopotrivă. Dar ne rămâne esenţialul: cartea şi – mai presus de mască – ochii cititori.
Inspirat aleasă pentru coperta I, tapiseria „Ferestre pentru Voroneţ”, darul cunoscutei artiste Cela Neamţu făcut celebrei mănăstiri, sugerează o căutare a luminii din mănăstire spre lumea mare, dinspre aceasta spre giuvaerul bisericii ştefaniene – pictură şi istorie – şi de asemenea a privitorului spre lăuntrul său. Coperta IV reproduce o minunată fotografie a aceleiaşi biserici, luminoasă ca o stea pe cerul albastru, cu misteriosul albastru al frescelor sale intensificându-i luminozitatea.
Cartea cuprinde impresiile de călătorie prilejuite de peste douăzeci de pelerinaje, de participări cu alocuţiuni, comunicări la manifestări teologice, de răspunsuri la invitaţii la evenimente, la sărbători religioase din diverse ţări de pe mapamond şi, câteva, din România noastră. Toate pot fi citite cu plăcere şi cu bucuria de a o descoperi pe monahia Elena Simionovici şi pe însoţitoarele ei legate permanent cu fire invizibile, gingaşe ca funigeii şi puternice ca oţelul, de acasa mănăstirii şi a obştii.
Mai îmbogăţit însă de lectură va fi cititorul care le va parcurge prin cheia, prin fereastra oferite de cuvântul de început al autoarei, de elogiul adus în continuare Filocaliei, de popasul la ceea ce monahia în ipostază de ghid iubeşte să revadă şi să desluşească vizitatorilor ctitoriei lui Ştefan cel Mare şi credem că şi de paginile dedicate urcuşului spre şi în peştera Sfintei Cuvioase Teodora.
Aşezată între un motto din Ioan (Întâia epistolă sobornicească, II, 9-10) şi un gând din Patericul Lavrei Sfântul Sava, cartea se deschide cu o confesiune, „Mărturisesc căutarea Luminii” – „lumină văzută în chip nevăzut şi înţeleasă în chip necunoscut”, în care autoarea rememorează unde a încercat să o găsescă: în cărţi, în oameni („Primul om ce m-a îndreptat spre lumină, aducându-mă în lumină, a fost mama”), la „căugăriţa-ghid”, sfătuitoarea, devenită, odată cu intrarea în mănăstire a profesoarei Elena Simionovici, Stareţa, pentru ca apoi să-i fie dăruit „să mai descoperim o lumină. Am numit-o simplu «Pustnicul»…” Această confesiune, meditaţie asupra propriei vieţi rămâne gravată în memoria sufletului mai ales cu acea tulburătoare „noapte întreagă cu mama”.
De mare fineţe este apoi adâncirea în Filocalie pentru înţelegerea, simţirea, pentru trăirea Luminii, o adâncire cu trepte mai sus decât citirea şi recitirea cărţilor sale, esenţiale, mărturiseşte „în opţiunea mea pentru viaţa monahală”. Pandant al acestor pagini despre „Lumina în Filocalie”, adică în cuvintele, în înţelepciunea pustnicilor, duhovnicilor care au scris-o, mi se par cele descriind, parcă îngemănat, drumul autoarei şi cel al Sfintei Cuvioase Teodora spre piscul de lumină al muntelui şi al peşterii sale.
Dar din aceste pagini cheie, pagini fereastră ale lecturii active, rodnice a volumului „Frumuseţe şi Lumină”, cel mai mult mi-au plăcut cele din „Voroneţul învăluit în lumina albastră”. Despre Voroneţul ai cărui pictori „au coborât cerul pe pământ ca să-i ridice pe oameni la cer”. Cu un mare talent al rostirii (dacă ai avut şansa să o asculţi pe monahia Elena Simionovici, şi când o citeşti, tot o auzi în primul rând), călugăriţa şi scriitoarea impresionează deopotrivă, lăsând amprentă adâncă în ceara de albină a sufletului însetat de Lumină şi Frumuseţe, atunci când ne ridică privirile spre icoanele bisericii-capodoperă, ajutându-ne să-i vedem nu atât lumina amiezii pe splendida frescă de pe zidul sudic, de pildă, cât lumina izvorând din chipurile sfinţilor.
Anii care au trecut de la primele cărţi au rafinat condeiul, au amplificat diapazonul talentului monahiei Elena Simionovici. Înzestrarea sa ne apare ca deplin valorizată în „Frumuseţe şi Lumină”, dar de preţ la aniversare, făcut sieşi şi cititorilor. Şi cititorilor obişnuiţi, şi cititorilor care vin de la mari depărtări în căutarea Frumuseţii Voroneţului şi Luminii de la Voroneţ.
Comentarii