2 iulie 1504 – 2 iulie 2019
Există în istoria fiecărei naţiuni momente astrale şi personalităţi care îşi pun pecetea asupra vremurilor lor şi a căror moştenire se transmite peste veacuri. Domnul Moldovei, Ştefan cel Mare, este un asemenea erou exemplar, reper indispensabil al conştiinţei că aparţinem unei comunităţi istorice căreia îi spunem naţiunea română.
Eroii unei naţiuni, fie că sunt mari conducători de oşti, politicieni, diplomaţi, savanţi sau oameni de cultură, încarnează idealurile acelei naţiuni şi dau faţă umană şi un sens progresului. Ei sunt pentru noi modele, ne inspiră, ne oferă un exemplu de viaţă. Un astfel de erou este cu siguranţă Ştefan cel Mare.
Din acest motiv, astăzi nu comemorăm doar stingerea sa din viaţă, ci celebrăm un mare om de stat şi conducător temerar de oşti, o personalitate puternică, recunoscută şi respectată ca atare, care a ştiut să apere şi impună cu demnitate fiinţa şi interesele statului moldav într-o perioadă dificilă a istoriei sale.
Marele istoric Nicolae Iorga face poate cea mai frumoasă descriere a domniei sale, prezentându-l pe voievod ca un conducător foarte înţelept. Acesta afirmă următoarele despre perioada când Moldova se afla sub domnia lui Ştefan cel Mare: „Domnise aproape cincizeci de ani, o jumătate de veac. Venise tânăr, în vijelia năvălirii, ca să răzbune pe ai săi, ca să-şi întemeieze viaţa şi ca să tragă zid de vitejie în jurul ţării sale de moştenire. De atunci toate drumurile spre hotarele duşmane fusese bătute de copitele cailor oştirii sale. Dar peste sabia lui minunată apăsa o mână sigură, stăpânită de un gând cuminte. I-a fost totdeauna milă de sângele oamenilor vărsat în zădar. A adus cu dânsul rânduiala şi buna cârmuire. Oastea aceea ale cărei steaguri îi fluturau deasupra sicriului el o închegase, el o făurise, ca pe o singură armă menită să învingă totdeauna. Boierilor acelora ce-l întovărăşeau înainte de a-şi lua hotărâtorul rămas bun el li statornicise chemările şi drepturile. Secerând buruiana roşie a vremilor de restrişte şi nelegiuire, el curăţise ţărâna ce băuse sângele nevinovat, coborând în ea sfinte temelii de biserică. Vlădicilor ce se rugau acum la Dumnezeu pentru sufletul său el li pusese mitra pe cap, după ce ştiuse că se cuvine s-o poarte. Gândul lui de înţelepciune se stinsese în sfârşit, sau, mai curând, el se cobora ca o rază de bucurie asupra tuturora, trecea ca o binecuvântare asupra bogăţiei lanurilor şi fremăta ca o ameninţare pentru vrăjmaşii viitorului prin frunza pădurilor ce ocrotiseră şi meniseră luptele învingătoare. Glasul lui nu se mai auzea însă, şi icoana lui nu mai stătea înaintea nimănuia” – aşa a descris, pe scurt, Nicolae Iorga, domnia lui Ştefan cel Mare.
Prin modul în care a fost zugrăvită domnia marelui Ştefan, avem în faţa ochilor tabloul unei personalităţi complexe şi puternice, ale cărei fapte au constituit întotdeauna un etalon şi un termen de comparaţie pentru urmaşii lui. A devenit o legendă, fără ca acest lucru să-l facă mai puţin om, cu tăriile şi slăbiciunile sale. A fost omul epocii în care a trăit, s-a format şi s-a afirmat.
Lecţia marelui Ştefan pentru noi, cei de azi, îşi va dobândi întreaga sa valoare în faptele noastre fiindcă, la fel ca atunci, ni se cere să fixăm locul României atât în istoria politică şi spirituală a Europei, o Europă aflată într-un amplu proces de reunificare şi înnoire, cât şi într-o lume confruntată cu noi sfidări, cu noi surse de conflicte şi dezordine, dar şi cu o dinamică a dezvoltării tehnologice şi economice fără precedent.
Ştefan cel Mare şi-a dus la bun sfârşit opera sa întemeietoare, acţionând cu tenacitate, fermitate şi cu simţul răspunderii faţă de soarta neamului său. Aceasta este cea mai importantă lecţie pe care ilustrul nostru înaintaş a lăsat-o urmaşilor lui. Că viitorul nu este de la sine înţeles, nu este fructul întâmplării, ci expresia capacităţii noastre de a acţiona uniţi pentru atingerea obiectivelor pe care ni le-am propus.
Închei amintind că Ştefan cel Mare este considerat şi sfânt pentru că şi-a iubit neamul şi s-a jertfit pentru el, iar neamul a răspuns prin cinstire şi evlavie. Acestui neam ai cărui fii suntem noi, cei de astăzi, el i-a transmis o moştenire nepreţuită, sugerată chiar prin cuvintele scrise pe pergamentul din icoana sa: „Mai presus de tihna noastră stă apărarea fiinţei şi neatârnarea ţării noastre!”.
Această moştenire o avem şi noi de păstrat şi de transmis mai departe nealterată: libertatea neamului şi credinţa în Dumnezeu.
VIRGINEL IORDACHE,
Senator PSD de Suceava
Comentarii