12 eroi

Vasiliu Dumitru

«Cel din urmă al meu cuvânt va fi tot o cântare de mărire a Patriei»

 N. Bălcescu

Mă las câteodată în voia gândurilor şi rămân uimit în faţa oamenilor cari au început războiul din 1916.

Câtă inimă şi bărbăţie întrânşii. Câtă îndrăzneală câtă voie bună şi mai ales câtă dragoste de ţară!

Dela soldat şi până la cei mai mari ofiţeri, toţi erau însufleţiţi şi mânaţi în vijelia gloanţelor de iubirea fără margini a scumpului şi sfântului pământ românesc.

Când era vorba de a apăra acesta, apoi viaţa numai era ţinută în samă şi bucuros şi-o da oricine, numi să ştie că a folosit ţării cât de cât prin jertfirea ei…

În regimentele 16 şi 56, urmaşii vechilor plăeşi ai lui Ştefan cel Mare au plecat la luptă mândri şi senini la faţă, vânjoşi şi gata să înfrunte orice ca şi brazii depe vârful munţilor…

Unul din strănepoţii aprigilor luptători ai lui Ştefan a fost şi Locot. Vasiliu Dumitru din Reg. 56 infanterie. Şi acest erou născut în frumoasa vale a munţilor Pipirigului a luptat până la cel din urmă cartuş murind ca un viteaz după ce plotonul lui a fost nimicit de mitralierele vrăjmaşe…

La atac pornea voios îndemnându-şi soldaţii din plotonul său care-l iubiau cu o iubire de frate.

Toţi cei ce alcătuiau acest ploton erau din Pipirig şi cei mai mulţi din Boboeşti. Copilărise odinioară cu ei şi acum îi conducea în luptă. În orele de repaos îi îmbărbăta şi-i înviora cu povestirile şi glumele lui…

Pe munţii Călimanilor unde alături de alt erou al nostru Nicolae Stoleru din Baia înfruntase deseori gloanţele duşmanului, puţin a fost ca să nu fie doborât.

De acolo, scria el fratelui său:

„După o zi de luptă, avem câteva ore de repaos; stau în cortul meu şi-mi trimit gândurile la voi şi la planurile noastre dragi; un soldat de alături cântă din fluer şi par’că-mi aduce pe buze cuvinte care tocmai arată cântecul lui de dor şi jale:

„Foaie verde trei granate”

Ce ne facem noi măi frate?

Tu străin… şi eu departe”.

De pe munţii Călimanului, au fost duşi la Bucureşti ca rezervă generală a armatei; acolo, întâmplător am petrecut la locaşul de veci pe viteazul general Dragalina.

Dar… nouri grei şi furtună mare venia despre Jiu. Nemţii respinseră fronturile de regimente cari li se mai opuneau la Jiu şi pătrunseră în ţară. Trebuiau trupe noi şi proaspete aduse acolo!

Şi atunci regimentul 56 a fost îmbarcat în gara Mogoşoaea şi trimes la Jiu. Se ducea floarea Moldovei spre Oltenia lui Tudor.

Îndată ce batalioanele, îmbarcate în câte un tren, treceau în sus de Filiaşi, se auzea şi tunul… Nemţii ajunsese aproape de Bărbăteşti. Sub ploaea de gloanţe au debărcat voinicii noştri şi din tren, luptând s’au răspândit în trăgători şi cu o furie fără seamăn s’au repezit şi au împins pe nemţi vr’o 10 Km. Spre Nord, până în sus de Cărbuneşti. Seara în ziua de 3 Noembrie, Compania 12 comandată de Locotenentul Crăescu C-tin în care era şi Locotenentul Vasiliu Dumitru, se găsea în marginea de Nord a spitalului din Cărbuneşti, oprită într’o mâncătură de apă, lungă şi adâncă, de grosul trupelor germane care sosiseră spre sară. În faţă la vr’o 200 m era o pădure din marginea căreia un foc năprasnic era aruncat asupra vitejilor noştri ostaşi. Plotonul Locot. Vasiliu într’o linişte şi hotărîre de moarte, trăgea de moarte, trăgea mereu, trăgea fără întrerupere, spre marginea pădurii.

Însăşi Locotenentul cu o armă în mână, trăgea ochind cu linişte şi băgare de samă şi îndemnând mereu pe ai săi.

Nemţii, crezând că au în faţa lor trupe multe şi numeroase au adus la marginea pădurii 4 mitraliere pe cari le-au împins în câmp vr’o 15 metri.

Locurile lor se văd şi acum şi doar în faţă, nu-mi aveau decât vr’o 12 soldaţi din întreg plotonul, în frunte cu viteazul Locotenent Vasiliu Dumitru!

Căzuse pe rând unul câte unul. Lui Crăescu, comand. Companiei un obuz îi rupsese amândouă picioarele şi acum zăcea plin de sânge pe coasta dealului…

Căzuse Gheorghe Ciocârtău, Dumitru Gherasimescu şi mai toţi din Boboeşti. Şi plotonul din dreapta şi din stânga, celelalte plotoane al companiei se retrăsese şi cei 8-9 luptători viteji fără pereche, tot mai trăgeau iar Nemţii din faţa lor nu înaintaseră un pas.

Terminaseră cartuşele, dar au continuat să tragă cu cele luate de pe la cei morţi, li s’au înfundat armele dar ei le-au schimbat cu altele pe cari le descleşteau din degetele celor ce nu puteau trage. Vedeau însă că numai pot lupta, ordin de retragere numai venea de nicăeri… dela nimeni!

Înoptase binişor. Focul puştilor se vedea ca nişte fulgere scurte; mitraliera din faţa Locotenentului Vasiliu trăgea cu furie secerând în dreapta şi în stânga.

Cât timp se văzuse viteazul Locotenent amuţise pe mulţi din servanţii acestei piese. Acum nu se mai vedea cătarea şi ţinta. Nemţii înaintau în toate părţile.

Văzând că numai au cartuşe, că numărul lor se împuţinează şi ca să nu fie prinşi cei câţiva viteji se ridică din şanţul de unde luptau şi cu un „ura”! năprasnic se aruncă cu baionetele asupra Nemţilor! – Dar vai!

Vitejia lor nu a fost de nici un folos. Prea târziu! Ce puteţi face voi 6 inşi împotriva maşinelor cari scuipau sute de gloanţe.

După 3-4 paşi cade ciuruit de 6 gloanţe viteazul vitejilor furtunosul şi îndrăzneţul Locotenent. Ca iarba sub coasă au căzut şi ceilalţi… Ca prin minune focurile au muţit… lupta s’a sfârşit… şi în locul trăsnetului de tun, puşcă sau mitralieră, parcă din fiecare fir de iarbă se ridică în întunericul nopţii câte un gemăt.

Parte din răniţi au fost ridicaţi şi duşi la spitalul care era la 2 paşi. Oftând greu caporalul Voroneanu Lazăr rănit şi el abia a putut duce la spital pe comandantul lui de pluton – Locotenentul Vasiliu Dumitru – care îşi trăgea sufletul. Înainte de a închide ochii pentru totdeauna cea din urmă rugăciune a lui către Voroneanu a fost: „Ştiu că am să mor. Tata-i preot în Boboeşti1). Mai am 3 fraţi în războiu şi 2 cumnaţi. Nu ştiu dacă mai trăiesc şi ei. Să le spui cum am murit”.

Da erou al Moldovei! Ai murit la datorie, pe câmpul de onoare, în faţa vrăjmaşului, apărând Ţara şi cinstea ei!

Tu n’ai fugit şi când ai văzut că nu mai poţi ţine în loc puhoiul vrăjmaş, ai vrut mai bine să mori cu cinste!

Da ştim cum ai murit. Aşa cum numai eroii ştiu să moară. Fie că viaţa cari ţi-ai jertfit-o pentru ţară, să fie spre folosul neamului nostru românesc, iar moartea ta, o pildă vie pentru urmaşii plăeşilor din Pipirig şi Boboeşti.

P. S. Locot. Vasiliu s’a născut în satul Boboeşti – Pipirig Neamţ – fiu al preotului Vasiliu din acest colţ mândru al Moldovei!

A fost elev al liceului naţional din Iaşi şi apoi s’a înscris la şcoala normală „Vasile Lupu” de unde absolvind în vara anului 1915…şi-a luat post în localitatea Baia – în locul nemuritorului Nec. Stoleru – mort şi el în războiul din 1916.

Acest articol este pus cu învoirea d-lui Colonel V.V. fratele răposatului.

I.C. SPIRIDON

1 Piperig jud. Neamţ