De când e lumea şi pământul, statele mor cam la fel: se iscă din senin pofta de mărire a câte unui lider forţos, apoi un conflict pentru putere, după care urmează un război fratricid, ţara slăbeşte, se risipeşte, căzând pradă celor ce au aplaudat războiul de o parte sau de alta. Undeva, cineva provoacă dihonia, îi plantează seminţele, aşteptând cu răbdare să rodească. Rareori, în aceste războaie, luptătorii ridică ochii spre cer, spre sine şi spre semeni, înţelegând nenorocirea. Cel mai adesea merg orbeşte spre finalul anticipat, către propria groapă.
Afectată la vârf de bătălii pentru pielea ursului din pădure, după alegerile din 2016, România, deşi campioană a dezvoltării economice, a devenit veriga slabă a UE şi a NATO. Evident că cineva se bucură că ţara noastră poate fi întoarsă din drum cu atâta uşurinţă, că unitatea celor două organizaţii poate fi atât de uşor şi de naiv spartă. Evident că în această întreprindere rolul principal revine „idioţilor utili”, cozilor de topor. Cine sunt? Îi poate numi oricine deschide ochii. Dacă vrea să înţeleagă.
Dar, mai întâi, faptele: peste doar câteva luni, România împlineşte 160 de ani (Jubileu de care nu se ocupă nimeni!), iar progresele, perioadele sale de înflorire coincid cu unitatea de vederi şi eforturi asupra principalelor obiective populare: actul de naştere al României la 1859, independenţa şi suveranitatea la 1877, realizarea idealului de unitate naţională la 1918. Concomitent, întregul popor a depus un efort stăruitor pentru europenizare şi ridicarea nivelului de civilizaţie.
Carol al II-lea nu a mai avut anvergura şi înţelepciunea înaintaşilor săi şi nu a reuşit să coaguleze în juru-i unitatea de care era nevoie, iar partidele nu s-au mai concentrat asupra realizării unei viziuni (inter)naţionale unitare. În plus, poziţia, prezentul şi viitorul României au fost privite mereu cu jind de imperiul de la Răsărit, fiind strivite sub şenilele tancurilor sovietice la prima ocazie. Cozile de topor şi idioţii utili au beneficiat prea uşor de iertare pentru hiatusul istoric de 45 ani, de aceea acum fenomenul iresponsabilităţii naţionale renaşte.
Cu jertfa a peste o mie de tineri, ruşinea a fost spălată cât de cât la revoluţia din 1989 şi se părea că lucrurile intră pe făgaşul normalităţii: în 2004 am fost admişi în NATO, iar în 2007 în Uniunea Europeană. Cu toate certurile la vârf, mai-marii noştri n-au îndrăznit să se împotrivească. În fond, erau idealuri naţionale devenite convingeri politice încă din perioada comunistă.
Din păcate, conflictele pentru putere au reizbucnit acum, iar voinţa poporului nu mai asigură unitate de vederi la vârf. Au apărut din nou lideri îmbătaţi de duhul puterii absolute, iar democraţia, câteva instituţii ale statului, de ceva vreme, au ajuns slugi la stăpân. Ca să pună mâna pe toată puterea, au stabilit, la sfatul unor consilieri străini, o strategie perversă de mătrăşire a Justiţiei şi a Preşedinţiei: au acuzat instituţiile şi organele statului de drept că s-au lăsat influenţate de factori externi precum Soros, finanţa mondială, multinaţionale, ambasade, şi factori interni ca servicii secrete, DNA, procurori, preşedinţie, constituite în binoame, trinoame, stat paralel, justiţie paralelă…
De la alegerile din 2016 încoace urmăresc presa şi agenţiile de ştiri cu asiduitate, aşteptând cu înfrigurare să apară dovada că Soros, statul paralel, Iohannis… au cerut vreunui procuror sau vreunei instanţe o anumită soluţie în dosarele penale ale politicienilor şi această dovadă încă nu a apărut. Tot de atunci aştept ca acuzatorii să probeze imixtiunea SRI în actul de judecată, ca protocoalele încheiate cu celelalte entităţi juridice să cuprindă o hotărâre, o decizie neconforme cu legile în vigoare. Aşteptare prelungită până când?
Acum conflictul intern a fost externalizat, iar corifeii se bat cu pumnii în piept care e cel mai tare din parcare, deşi Constituţia, legile statului român o spun cu claritate. Astfel, apartenenţa României la UE şi NATO poate fi anulată printr-o serie de decizii proaste pentru poporul român, dar în beneficiul câtorva decidenţi. Ei bine, dintr-o dată patria se vede îngenuncheată de lideri inconştienţi şi forţoşi, care, deşi i-au jurat credinţă, o trădează. Mai luaţi în considerare jocurile politice de grădiniţă, incompetenţa şi chiar reaua-voinţă a unor înalţi dregători ca să înţelegem de ce unii analişti vorbesc de „sinucidere naţională”.
Comentarii