> Aceasta este cea mai închisă castă a acestui neam
Căsătoria timpurie la unele comunităţi de rromi reprezintă o formă prin care comunitatea controlează viaţa cuplului, prevenind, în acelaşi timp, libertinajul atât de întâlnit în societatea modernă. Căsătoria tradiţională în România se mai păstrează doar la 10-15% dintre români. Cât priveşte cerinţele de puritate, sunt întâlnite la toate etniile, inclusiv la români, mai ales în mediile tradiţionale. Căsătoria timpurie este o formă prin care comunitatea explică faptul de a controla viaţa cuplului, cei doi fiind pregătiţi din punct de vedere biologic să îşi înceapă viaţa sexuală. În privinţa banilor pe care îi dă familia mirelui, rromii susţin că nu este vorba de cumpărare propriu-zisă. Suma de bani sau aurul care este dat familiei miresei nu reprezintă o valoare în sine. Cu acei bani, cu valoare simbolică de reprezentare, este onorată familia fetei pentru că aceasta va îmbogăţi casa mirelui şi îi va aduce copii. Aceşti bani nu sunt cheltuiţi. Există, de exemplu, rromi extrem de săraci care mătură cu aur la gât sau în păr. Poţi să fii muritor de foame şi să porţi aur la gât… Ideea că familiile se înţeleg este considerată de specialişti o formă de a-i face pe cei doi copii să se adapteze unul cu celălalt. Se ştie că la rromi căsătoria este mai durabilă decât la celelalte etnii, pentru că cei doi se armonizează în timp, se acomodează unul cu celălalt de la vârste fragede. Observând obiceiurile căldărarilor la mai multe nunţi (nu specific unde, pentru că nu am acordul persoanelor în cauză) se poate spune că reprezintă neamul care şi-a conservat cel mai bine cultura tradiţională, şi sunt cel mai puţin asimilaţi de cultura majoritară. Obiceiuri de nuntă, botez sau înmormântare îşi păstrează în continuare aspectele tradiţionale, combinate câteodată cu elemente din cultura modernă. La sosirea la casa naşilor, mireasa însoţită de un convoi de femei şi bărbaţi, pe acorduri de lăute, dă naşilor, aşa cum cere tradiţia, pui fripţi, cozonaci şi băutură. Tot conform tradiţiei, mireasa rupe “turta” şi o împarte nuntaşilor. Se spune că fetele care mănâncă din cozonacul miresei vor avea aceeaşi soartă. După ce s-a împodobit pomul, un alt simbol prezent la nunţile rromilor, alaiul, în frunte cu două fecioare ce poartă oglinda în care mireasa se vede pentru ultima dată domnişoară şi pentru întâia oară femeie, pleacă spre biserică. Jurământul de credinţă în faţa lui Dumnezeu este un ritual relativ nou pentru rromii căldărari. Până nu demult, jurământul depus în faţa comunităţii era suficient pentru ca tânăra familie să respecte regulile interne ale comunităţii.
Nunta înseamnă pentru rromii căldărari cel mai important eveniment din viaţa lor, pentru că ziua aceasta este momentul întemeierii familiei, trecerea de la statutul de copil la acela de membru responsabil al comunităţii. Încă de foarte mici, copiii rromi sunt educaţi şi pregătiţi pentru acest eveniment. Aşa că pregătirile de nuntă sunt pe măsura importanţei evenimentului. Înrudirea are, de asemenea, un rol foarte important. În cazul rromilor căldărari, căsătoriile se fac în neam, înrudirea cu alte neamuri de rromi sau gadjii (ne-rromi) fiind interzisă. În cultura tradiţională a rromilor, două familii, doi „xanamica” (cuscri) se hotărăsc să se înrudească prin copiii lor, uneori încă înainte de a se naşte copiii. Fata este de obicei cumpărată, banii reprezentând pe de o parte semnul preţuirii acordate fetei de către familia viitorului ei soţ, iar pe de altă parte, cumpărarea forţei de muncă a nurorii care intră în neamul mirelui. În cazul unui divorţ, o parte din aceşti bani vor fi returnaţi familiei băiatului. Şi familia fetei contribuie financiar la întemeierea noii familii, prin zestrea de haine, fuste pentru zece ani, bijuterii din aur, mai ales salbe, tacâmuri din aur şi argint, obiecte de uz casnic, toate oferite miresei înaintea nunţii. În felul acesta, mireasa nu va fi mai târziu persecutată de soţ pentru că nu ar fi contribuit economic la căsnicie.
Deşi pentru gadjii pare un fapt de neconceput, în cultura tradiţională a rromilor se practică mariajul la o vârstă destul de timpurie (fetele la 12 -13 ani şi băieţii de la 14 -15 ani). Rromii explică asta prin faptul că pubertatea este una dintre perioadele cu cele mai mari tensiuni sexuale şi pentru a nu se face neamul de ruşine înlătură ispitele tinereţii într-un mod care s-a dovedit eficient de-a lungul anilor. Căsătoria tradiţională a căldărarilor este un ritual care se desfăşoară în mai multe etape. Prima fază este deplasarea peţitorilor sau a rudelor mirelui la casa fetei pentru un prim contact cu familia acesteia şi pentru a stabili termenii întâlnirii cu părinţii mirelui. Dacă fata refuză, etapă a doua a cererii în căsătorie, vizita părinţilor băiatului la părinţii fetei, se anulează. Dacă cei doi viitori miri sunt promişi din copilărie, prima etapă a peţitului este anulată. Părinţii mirelui cer fata de la tatăl ei sau de la fratele ei mai mare, dacă tatăl fetei a murit, utilizând un limbaj ritual codificat, în care problema căsătoriei nu este pusă în mod direct, ci prin intermediul unor metafore. Ţigăncile văduve sau divorţate nu au voie să se apropie de fată pentru a nu o spurca. Mireasa nu numai ca nu are voie să bea şi să mănânce la propria nuntă, dar nici cu mirele nu se cade să zăbovească prea mult la vorbă. Ea este atent supravegheată de femei mai bătrâne, special alese pentru asta, încă din timpul logodnei. La nuntă, miresei i se pune în braţe un copil pentru a fi fertilă şi tot ea adună banii de dar de la nuntaşi. Darul poate fi în bancnote sau bani de aur. Ca o reminiscenţă a obiceiurilor din perioada când căldărarii erau nomazi, la nunţi încă se mai aduc pui sau curcani. În ceea ce-i priveşte pe invitaţi, aceştia beau şi dansează, iar mâncarea este primită de fiecare la pachet. Cheltuielile la astfel de nunţi sunt, în general, foarte mari, ajungându-se la sume de ordinul miliardelor de lei. Nunta adună laolaltă toţi rromii din comunitate, fără ca aceştia să primească invitaţie, pentru că a veni cu familia la o nuntă este un semn de respect şi preţuire, iar a şti de nuntă şi a nu veni, înseamnă dispreţ şi desconsiderare, fapt sancţionat de comunitate cu aceeaşi monedă. Singurii invitaţi sunt cei ce nu fac parte din neamul căldărarilor. Pentru mulţi, lăudarea aşternutului pătat cu sânge ar putea părea de domeniul fantasticului. Pentru etnicii care vor însă să respecte obiceiurile ţigăneşti este un gest care ţine de normalitate.
În apropierea municipiului Suceava există câteva mari comunităţi de romi în sânul cărora căsătoriile premature şi alianţele între familii sunt la ordinea zilei. O altă tradiţie ţigănească spune că un cuplu se poate forma şi după ce fata este furată de către un pretendent. La propriu, au fost situaţii, bazate pe tradiţia ţigănească, în care minorele cele mai frumoase au fost furate de băieţii din comunitate. După ce se întâmplă acest lucru, obiceiul spune că urmează o adevărată răfuială între familii. Ca într-un joc de teatru, totul se termină cu o negociere între cele două familii care, dacă se înţeleg, binecuvântează ulterior comuniunea dintre cei doi logodnici. Legea din România spune că persoanele sub 16 ani nu se pot căsători. În astfel de situaţii, rromii organizează o logodnă după datina proprie, care însă în comunitate este echivalentă cu o căsătorie.
LUCIAN DIMITRIU
Comentarii