Drumuri noi

Cândva, pe când l-am însoţit la o altă revenire în sat, mi-a atras atenţia că dispăruseră cărările. Cine să le mai bată cu tălpile (chiar şi cu tălpile goale), cine şi spre ce să mai aibă nevoie de scurtături?… Câteva – câte erau şi câte sunt – drumurile satului, acoperite cu prundiş, mari şi late, sunt mai mult decât suficiente. Iar acum şi foarte curate sunt! Da, de această dată îmi atrage atenţia că, oricât le-ai cutreiera, fie în centrul aşezării, fie mai departe, spre râu ori spre imaş, nu-i niciun risc să dai în vreo balegă, fie ea de vită sau de cal. Nu se ştie cum (ba se ştie, se înţelege, aceste schimbări au înţelesurile lor precise), vitele şi caii au dispărut. Dacă, poate, arar, se întâmplă să mai treacă vreo căruţă, sigur e a unor străini de loc. Dar asta nu înseamnă că tot drumul e al tău, al călătorului cu pasul. Nu, trebuie să fii cu mare băgare de seamă să n-ajungi sub nişte roţi ori să nu fii lovit de-o piatră. S-au înmulţit autovehiculele (de la cele de teren, la limuzine joase ce n-ar merita să fie rulate pe prundiş), cum nu te-ai fi gândit acum anii că se va întâmpla. Zice-se că la două case trebuie să fie măcar un automobil; zice-se „măcar” fiindcă la unele sunt şi două-trei. Într-o clipă când, aproape surprinzător, niciun autovehicul nu mai trece pe drum, când pare că s-a lăsat linişte, el mă face atent şi-mi zice s-ascult. Nu departe trece şoseaua dinspre graniţă, iar dinspre aceea, până aici, se strecoară prin aer vuiet ca de autostradă. Ştii sigur că autostrada doar vis este, dar zgomotul e chiar ca cel din preajma unei autostrăzi intens circulate.