ALAIN MONTANDON: DORINŢA DE A FI GAZDĂ

Prezentare şi traducere
MUGURAŞ CONSTANTINESCU
Universitatea „Ştefan cel Mare” Suceava

Cunoscut publicului românesc prin frumoasa şi densa lui carte despre Basmul cult sau Tărâmul copilăriei, apărută la Editura Univers în 2004, Alain Montandon ne propune astăzi o nouă carte şi o nouă temă, la fel de pasionantă şi incitantă, Despre ospitalitate, de la Homer la Kafka.

Cartea din care extragem fragmentul de mai jos radiografiază problema ospitalităţii, în elementele ei esenţiale, dar şi în unele dintre aspectele ei secundare, conexe, precum şi în reversul ei, ostilitatea, la câţiva din marii autori ai lumii, dar şi în câteva texte literare, mai puţin cunoscute, revelatoare însă pentru cutare sau cutare aspect din complexa problemă a ospitalităţii. Radiografierea este dublată de o reflecţie filosofică asupra actului de ospitalitate, a raporturilor de simetrie şi asimetrie pe care aceasta le instaurează între identitate şi alteritate şi se deschide către o faţă neexplorată a acestei problematici şi anume coincidenţa între dorinţa de ospitalitate şi dorinţa de literatură.

Alain Montandon

Alain Montandon

Tânărul Telemah plecat din Itaca în căutarea unor veşti despre tatăl său este primit, în două rânduri, de gazde generoase şi binevoitoare, o primă dată în Pilos de către Nestor, şi mai apoi la Sparta de Menelau. Aceste două scene de ospitalitate ar putea servi drept model de ospitalitate ideală prin contrast cu anarhia care domneşte în Itaca şi grosolănia pretendenţilor. În Pilos ca şi în Sparta, Telemah este primit în sânul unei societăţi bine organizate, stabilă, unde domnesc ordinea şi pietatea şi în care ritualurile sunt riguros respectate. Diferenţe notabile disting totuşi cele două scene: ospitalitatea lui Nestor se caracterizează prin simplitate, în timp ce fastul şi bogăţia lui Menelau îl copleşesc pe Telemah. Primirea lui Nestor se face mai întâi de toate sub semnul libaţiunilor şi sacrificiului (îndelung descris), iar ospăţul însuşi este evocat foarte rapid, pe când la Menelau, nu se face nici un sacrificiu, iar ospăţul este pus în prim-plan. Ospitalitatea lui Nestor este mai călduroasă, mai personală (însuşi Nestor şi familia sa se ocupă de oaspete, nu servitorii), în timp ce Menelau rămâne mai distant.

Ospitalitatea astfel descrisă la începutul Odiseei este paradigmatică şi, aşa cum observă Steve Reece, funcţionează ca o scenă standard pentru ceea ce ar trebui să fie veritabilă şi autentică ospitalitate, cu care celelalte scene din Odiseea ar putea fi comparate şi cu care contrastează. Homer ar plasa astfel destul de timpuriu o normă în epopee care să permită toate jocurile de variante, într-o povestire care cronologic, să ne amintim, este posterioară rătăcirilor lui Ulise.

Primirea lui Telemah în Pilos este imediată: „Dar cum văzură pe străini, ei [oamenii din Pilos] le ieşiră înainte cu toţii, le strânseră mâna şi-i poftiră să se aşeze. Pisistrat, fiul lui Nestor, îi întâmpină cel dintâi şi-i luă pe amândoi de braţ, îi puse la masă lângă frate-său Trasimede şi lângă Nestor, pe blănurile aruncate pe nisipul ţărmului.” (3.34-39).1 Li se servesc măruntaie, vin într-o cupă de aur, şi libaţiunile încep atunci, urmate de un ospăţ superb cu fripturi. Din acest moment oaspeţii îndestulaţi pot fi întrebaţi: „Oaspeţi, cine sunteţi şi de unde veniţi de pe întinsul mării? Umblaţi voi cu o treabă ori hoinăriţi ca hoţii şi îi jefuiţi pe oameni, cu primejdia vieţii voastre?” (3.71-74)2.p.61 I Un astfel de interogatoriu despre identitatea oaspetelui este ritualic, tot aşa cum ritualul cere ca gazda să nu-şi interogheze oaspeţii decât atunci când ei sunt găzduiţi şi hrăniţi.3

Adică ospitalitatea se adresează străinului aşa cum este el, fără prejudecăţi privind identitatea sa. Astfel spus, aşa cum aminteşte Marie-Françoise Baslez4, aspectul exterior contează pentru a se face cunoscut şi recunoscut.5

Străinul venit de pe mare are toate şansele să fie considerat pirat. Fiecare este gata să dea vina pe el şi el este fără apărare împotriva proastei reputaţii. În această lume, pirateria, răpirea, furtul sunt curente (Lestrigonii îl masacrează pe străin când acesta debarcă). Ea semnalează cu justeţe că Homer, abordând problema „străinului izolat, separat de comunitatea de origine şi necunoscut în cea în care debarcă” […]”pune în mişcare un cod de obiceiuri şi practici destinate să-l integreze în noi solidarităţi”. Dispariţia legăturii sociale e cea care transformă călătoria într-o redutabilă aventură, simptom al unei solidarităţi care se destramă. Călătorul este gol, îngrijorat, şovăielnic în comportamentul său, ca Ulise în faţa Nausicăi: „ea rămase nemişcată […] Ulise se cumpăni o clipă; să se arunce la picioarele fetei ori să se roage de departe să-i dea haine şi să-i arate oraşul? Se gândi la urmă că-i mai bine să o roage de departe, de teamă să n-o sperie, dacă i-ar apuca genunchii.” Şi fără să mai aştepte îi spuse cu vorbe iscusite: „Domniţo, ori că eşti zeiţă, ori că eşti femeie, eu te rog în genunchi!” (6.141-149).6 Ameninţarea necunoscutului, a elementului exterior, a celui care înaintează în poziţie exterioară trebuie să fie conjurată. Integrarea străinului este realizată prin caracterul sacru al ospitalităţii, chiar dacă acesta ar fi pirat.

Prima privire este aparenţa. Străinătatea străinului se manifestă pe chipul, veşmintele şi înfăţişarea sa. Ulise se prezintă deseori ca un vagabond, cu hainele rupte, cu chipul obosit şi murdar din cauza călătoriei. În Rugătoarele de Eschil, regele din Argos, căruia Danaos ce vine din Egipt împreună cu fiicele sale îi cere protecţie, strigă la el: “De unde vine trupa asta îmbrăcată altfel decât grecii, împodobită fastuos cu haine şi acoperăminte barbare şi căreia eu îi vorbesc? Nu aşa se îmbracă femeile nici în Argos şi nici în alt ţinut al Greciei… Şi totuşi cum aţi îndrăznit să veniţi aici fără heralzi, soli şi călăuze, asta mă miră nespus ?” Se vede bine că cel diferit este greu acceptat.7 Se cuvine să fii îmbăiat, să-ţi schimbi hainelor pentru a fi integrat în casa gazdei şi asta oferă o gazdă demnă de acest nume la Homer. Hans-Dieter Bahr8 aminteşte faptul că în germană exista un verb pe care fraţii Grimm îl menţionează în Dicţionarul lor, entgästen. Însemna scoaterea hainelor celui care era primit, urmată de dăruirea altora noi, ale gazdelor, „în aşa fel încât la exterior nu mai avea aspectul unui musafir.” Această schimbare de haine, „dezmusafirare”, care respinge aparenţa de oaspete pentru o integrare costumată, dacă se poate spune astfel, este foarte relevantă, după părerea mea, pentru statutul ambiguu de oaspete, şi dovedeşte recunoaşterea caracterului său problematic. Dacă străinul (xenos) este orice persoană străină de comunitatea restrânsă a aşezării, nu este mai puţin demn ca el să fie acceptat şi recunoscut. Recunoaşterea este fundamentală şi aceasta se face prin rasă şi frumuseţe. Putem înţelege faptul că ospitalitatea înfrumuseţează şi întinereşte! Când din porci tovarăşii lui Ulise redevin oameni, ei sunt iarăşi metamorfozaţi, dar în mod pozitiv, de vreme ce ei sunt „mai tineri, mai frumoşi şi mai voinici decât erau înainte” (10- 395-396).9 Atena, de altfel, îl va face şi mai frumos pe Ulise în vederea unei ospitalităţi generoase. Vom reţine că, în general, ospitalitatea îl face mai frumos pe cel găzduit.

Integrarea merge şi mai departe în acest caz, deoarece Telamah, fiul lui Ulise este în xenia legat de Nestor prin tatăl său.10

Asemănarea fiului cu tatăl său va juca în mai multe rânduri în Odiseea un rol de adevărat paşaport, permiţând stabilirea unor legături de recunoaştere foarte puternice. Dacă ospitalitatea lui Nestor este mai puţin fastuoasă decât cea a lui Menelau, ea este în schimb exemplară: străinul a fost primit de cum a sosit, i s-a luat mâna, a fost aşezat pe locul de onoare, are dreptul la o baie, la haine curate şi pentru plecare i se oferă un car şi cai, provizii de drum şi este condus. Lipsesc doar cadourile (dar fără îndoială că acestea îi vor fi date la întoarcere).

În Sparta, primirea făcută nu este cu nimic mai prejos, oameni şi animale fiind bine trataţi: sunt deshămaţi caii, sunt duşi în grajduri unde sunt bine hrăniţi cu un amestec de orz şi ovăz alb, Telemah şi Pisistrate sunt invitaţi la ospăţul care este dat în onoarea dublei căsătorii a fiului şi a fiicei lui Menelau, sunt introduşi în magnifica sală regală, sunt îmbăiaţi şi spălaţi, unşi cu uleiuri fine, sunt îmbrăcaţi în veşminte şi tunici de lână, sunt aşezaţi pe locurile de onoare, li se spală mâinile într-un vas cizelat de aur, li se aduc pâine, mâncăruri gustoase, li se dă partea cea mai bună (bucăţi fripte din carne de vită grasă).

Şi totuşi chiar de la plecare se pare că ospitalitatea constituie obiectul unei fracturi prin faptul că şi aici ea este excesivă. Prea mult zel pentru un oaspete astfel acaparat, prea multă posesivitate faţă de el, îl plasează pe Telemah în aceeaşi situaţie în care se găsea Ulise, şi devin astfel obstacole în calea întoarcerii. Ulise este reţinut de Lotofagi, de Sirene, de mâncare, de cântece, de farmece erotice şi magice. Telemah se loveşte de un obstacol mai inocent, dar la fel de constrângător, ospitalitatea prea zeloasă a gazdei, care se înţelege nu neapărat în primele cânturi (3 şi 4), dar în principal în cântul 15, atunci când tema reţinerii musafirului face obiectul câtorva episoade în aventurile lui Ulise.

Verbul kateruko , a reţine, este o expresie puternică pentru a desemna această preocupare a gazdei de a-şi apropria invitatul, acelaşi folosit pentru Calipso, şi, într-o manieră generală, pentru a desemna obstacolul faţă de nostos. Prima intervenţie a lui Nestor se justifică şi Atena îi dă dreptate când acesta se înfurie, socotind hotărârea lui Telemah de a înnopta pe vasul său drept un afront. “Ferească Zeus să mergeţi la corabia voastră ca şi cum aţi fi tras la un sărac, ce n-ar avea în casa lui nici aşternut, nici scoarţe, pe care să se odihnească oaspeţii!”(3.348-350).11 Mânie virtuoasă a unui bătrân, cam vorbăreţ, care îmbrăţişează ideea de a-l reţine pe oaspete pentru a-i povesti îndelung faptele sale de bătrân luptător: “De ai sta aici şi cinci , şi şase ani să întrebi de toate ce au pătimit aheii”.12 Se conturează un portret al acestui conducător de car bătrân, ai cărui copii, aproape toţi, sunt căsătoriţi, care pare să se fi refugiat în amintiri şi credinţă. De altfel, Telemah, odată cu întoarcerea sa, foarte conştient de pericol, evită să dea ochii cu Nestor şi-i spune fiului său: “Nu mă duce mai departe de vasul meu; lasă-mă să cobor aici, ca nu cumva, de dragul de a mă cinsti, bătrânul să nu ne ţină mai mult la curtea lui, că eu trebuie să plec cât mai iute.” (15.199-201).13 Ceea ce Pisistrat înţelege imediat ce anume îl determină să se îmbarce cât mai repede, fiindcă îşi cunoaşte bine tatăl: “Că-l ştiu pornit şi n-are să te lase să te duci cu mâna goală, ci are să te caute aici; şi cred că fără tine nu s-ar întoarce, că altfel grozav s-ar supăra.” (15.212-214).14 II Se vede că există o fisură, o imperfecţiu-ne în această dorinţă excesivă de ospitalitate care îl agresează pe oaspete. Telemah scapă cu abilitate de gazdele care îl acaparează şi îl reţin, încurcându-i proiectele.

La fel se va întâmpla şi cu Menelau. Aici lucrurile vor fi mai complexe. Primirea este ambiguă pentru că de cum soseşte Telemah, Eteoneu, “un slujitor de-al lui Menelau”, îl lasă să aştepte pe prag pentru a afla mai întâi intenţiile stăpânului casei. Doreşte acesta să-i primească sau să-i îndrume spre altcineva care va dori să-i primească? În faţa acestui comportament grosolan, Menelau se înfurie şi-şi justifică ospitalitatea astfel: “De câte ori n-am fost şi noi găzduiţi printre străini până ce am sosit acasă ? Să dea Zeus să nu mai avem şi alte necazuri.” (4.33-35).15 De fapt, ospitalitatea este justificată prin frica de zei şi mai ales drept recunoştinţă faţă de trecut şi grijă de viitor. Ospitalitatea este văzută în perspectiva datoriei şi darului, în mod interesat şi ca practică a reciprocităţii. Această ezitare devine o ocazie de a exprima generozitatea lui Menelau, a cărui atitudine va revela o dorinţă puternică de a fi gazdă.

Dar această dorinţă de gazdă care îl caracterizează vine oarecum în continuarea dorinţei lui Nestor. Situaţia lui Menelau este particulară: tocmai îşi căsătoreşte copiii (căsătorie de care nu se va mai pomeni în continuare), care îl vor părăsi, îl vor lăsa singur (spre deosebire de Nestor, căruia pare că îi invidiază anturajul afectiv). 1 4.209-211.16 p.78 I

Despre ospitalitate, de la Homer la KafkaPentru Menelau căsătoria este un prilej de tristeţe, legat de pierdere, şi ea îl duce cu gândul la înmormântare. Această pierdere, îi aduce aminte de altele, cea a fratelui şi a tovarăşilor săi. În magnificul palat debordând de bogăţii, domneşte de fapt melancolia şi sterilitatea: Menelau declară că nu are nici o plăcere să domnească peste bogăţii, plângând nefericit în palatul său. De aceea el caută în oaspetele său un prieten, fiul trebuind să-şi înlocuiască în prietenie tatăl, pe care “îl jeleşte”. Vrea să îl reţină pe Telemah prin mijloace iscusite, la fel cum ar fi făcut şi cu tatăl acestuia pe care îl aştepta, răpindu-l din Itaca pentru a-l avea aproape. El sugerează mai întâi vreo “unsprezece ori douăsprezece zile” (4.558),17 fără îndoială în speranţa de a le mai prelungi printr-o şedere plăcută. Oaspetele se eschivează cu abilitatea psihologică şi tactul care îl caracterizează: “Aş rămâne bucuros la tine şi nu mi-ar fi aci un an întreg dor de casă şi de ai mei, că aşa mi-i de drag să-ţi sorb cuvintele şi povestirile.” Dar Telemah este aşteptat! Argumentul este clasic şi solid: nu putem rămâne nu pentru că ne-am plictisi, ci pentru ca alţii tânjesc după noi. În această acţiune de a-l reţine pe oaspete, Elena îşi are şi ea rolul ei ambiguu, ea vărsând un drog în vin pentru a-i calma durerea şi a-l face să uite, faptă foarte asemănătoare cu ceea ce făcuse Circe şi altele, un drog desigur benefic, dar cât de periculos devine acesta când ştim că împiedică lacrimile să curgă “chiar de-i murea tatăl şi mama.” (4.224).18

Menelau îi oferă un cadou care departe de a-i uşura întoarcerea este menit să o împiedice: magnificii cai nu pot fi transportaţi în Itaca. Menelau nu se preocupă de problema oaspetelui, luând cuvântul pentru a-şi povesti propriile întâmplări, fără a băga de seamă angoasa lui Telemah în ceea ce priveşte întoarcerea sa grabnică. Încearcă să-l convingă să plece împreună în călătorie prin Grecia: “iute îmi înham caii şi te duc prin cetăţi, şi toţi or să se grăbească să-ţi dea daruri, câte un trepied de aramă ori doi catâri, ori un lighean frumos, ori vreun pahar de aur.”(15.82-83).19 p.33 II

Astfel el încearcă să stârnească lăcomia lui Telamah pentru a-l păstra lângă el. E dorinţa de ospitalitate care corespunde dorinţei de a avea un nou fiu, un prieten, pentru a se distra şi pentru a-l iubi. Şi lui Telemah, care îi răspunde înţelept că el nu-şi doreşte decât să revină în ţara sa cât mai repede, îi oferă un banchet.

În faţa dorinţei arzătoare a oaspetelui său (“mi-e dor să-mi văd căminul”), Menelau va trebui, vrând nevrând, să facă impresie bună, şi nu fără evidentă ironie el declară (cu toate că încercase să-l reţină pe Telemah cât putuse): “De vrei să pleci, eu nu te ţin mai mult pe aici, ba chiar mi-e ciudă pe gazda care se pierde de dragul oaspeţilor ori îi urăşte prea mult, aşa că în toate e bine să fii cu măsură. E deopotrivă de rău să-l îndemni să plece pe un oaspete ce vrea să mai rămână şi să-l opreşti pe unul grăbit să plece.” (15.68-73).20

Motivaţiile unei ospitalităţi fără măsură pot fi deci diverse. Ele răspund unor dorinţe puternice din partea gazdei care vrea să-şi acapareze oaspetele pentru a-şi satisface dorinţe erotice, dar şi din orgoliu (pentru a-şi etala avuţiile), şi în cele din urmă şi mai ales pentru a-şi satisface nevoia de avea un tovarăş, de schimbare, de divertisment, pentru a înlocui pierderea unei fiinţe dragi şi a face din oaspete obiectul unei investiri afective neaşteptate.

Bineînţeles, reţinerea forţată a oaspeţilor este universal condamnată. Courtin îi consacră un întreg paragraf amuzant în opera sa. Nou tratat despre politeţea care se practică în Franţa printre oamenii ce ştiu să poarte (1671)21: „În al doilea rând trebuie să ştim cât timp vor rămâne oaspeţii în casă şi în această privinţă e bine de spus că trebuie cât mai politicos cu putinţă să-i rugăm să-şi mai prelungească şederea, dar nu trebuie cu îndârjire să-i împiedicăm să plece atunci când o doresc cu tot dinadinsul. Sunt unii care ascund harnaşamentul cailor şi îi ţin pe oaspeţi închişi cu cheia. Era chiar, din câte se spune, un anume gentilom care, oprindu-i pe oaspeţi cât mai mult cu putinţă prin mai multe născociri, se hotăra la urmă să pună un dulău să doarmă pe pragul oaspeţilor, după ce se despărţise de ei ca şi cum ar trebui să plece a doua zi. Acest dulău se culca liniştit ca şi cum ar fi rămas acolo din întâmplare, dar era dresat în aşa fel încât de cum ridicai capul din pat începea să mârâie şi să se repeadă să muşte pe primul care ar fi vrut să iasă din pat. Şi bieţii oameni rămâneau înspăimântaţi şi înciudaţi, iar aşa ceva trebuie neapărat evitat. Acest fel de zel care socoteşte că prin asemenea lucruri forţate dă o idee despre generozitatea sa se înşală amarnic, fiindcă el produce un efect cu totul opus şi casa cu pricina e privită ca o temniţă îngrozitoare din care eşti fericit să pleci.”

Fragment din eseul Despre ospitalitate – de la Homer la Kafka de Alain Montandon, traducere şi prefaţă de Muguraş Constantinescu, în curs de apariţie la editura Institutul European, Iaşi

1 * Pentru versiunea românească, Homer, Odiseea, trad. Eugen Lovinescu, Editura tineretului, Bucureşti, 1965, p. 60, I, (nota trad.).

2 * Pentru versiunea românească, ediţia deja citată, p. 61, I, (nota trad.).

3 Această etichetă este riguros respectată de Nestor (3.67-70) p.60-61 I, Menelau (4.60-62), p.74 I Arete (7.230-239), p.120-121 I Eumeu (14.45-47), p.18 II Telemah (16.54-59), p.46 II etc.

4 Marie-Francoise Baslez, l’Etranger dans la Grece antique, Realia, Les Belles Lettres, 1984

5 Blondul Menelau nu se îndoieşte de calitatea oaspeţilor văzându-i: ”că nu sunteţi dintr-un neam de rând, ci păreţi fii de crai cu toiagul domniei.”

6 * Pentru versiunea românească, ediţia deja citata, p. 110, I (nota trad.).

7 Să adăugăm vorbirea ciudată a celui care vine din altă parte. Barbarii continuând etimologia acestui cuvânt construit prin onomatopee vorbesc un ”blablabla”, adică sunt străini şi lingvistic şi cultural, cu o aparenţă uimitoare, cu accent ciudat.

8 Hans-Dieter Bahr, Die Sprache des Gates. Eine Metaethik, Reclam Verlag Leipzig, 1994

9 * Pentru versiunea românească, ediţia deja citată, p. 110, I (nota trad.).

10 Ceea ce Telemah exprimă foarte explicit fiului lui Nestor când îi spune: „suntem prieteni şi după părinţi, şi pentru că suntem de-o seamă, iar drumul ăsta, pe care l-am făcut împreună, ne va lega şi ai mult” (15.196-198) p.35 II Xenia este ereditară (vezi Iliada) unde războinicii duşmani, Glaucus şi Diomede descoperă că bunicii lor, Belephoron şi Oenus, au fost xenoi şi şi-au schimbat cadouri (Iliada, 6.119-236). Ei renunţă să se lupte, arătând astfel că instituţia xenia transcende fidelităţile politice.

11* Pentru versiunea românească, ediţia deja citată, p. 68, I (nota trad.)

12* Pentru versiunea românească, ediţia deja citată, p. 62, I (nota trad.).

13* Pentru versiunea românească, ediţia deja citată, p.35-36, II (nota trad.).

14* Pentru versiunea românească, ediţia deja citată, p.36, II (nota trad.).

 15 *Pentru versiunea românească, ediţia deja citată, p.73-74, I (nota trad.).

16 *Pentru versiunea românească, ediţia deja citată, p. 78, I (nota trad.).

17 Pentru versiunea românească, ediţia deja citată, p. 78, I (nota trad.).

18 Pentru versiunea românească, ediţia deja citată, p. 90, I (nota trad.).

 19* Pentru versiunea românească, ediţia deja citată, p.33, II (nota trad.).

20* Pentru versiunea românească, ediţia deja citată, p.32, II (nota trad.).

21 Antoine de Courtin, Nouveau traité de la civilité qui se pratique en France parmi les honnetes gens (1671), rééd. par Marie-Claire Grassi, CRLMC/CNRS, Publications de l Université de Saint-Etienne, 1998, p.155.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: